Cheltuielile cu personalul public (adică cu angajații statului) în Bugetul anului 2021 sunt prevăzute a se ridica la circa 110 miliarde de lei, reprezentând 62% din tot bugetul. Dacă la această sumă se adaugă și pensiile (inclusiv cele din CAS), suma depășește 90% din bugetul total.
Însă, conform site-ului cursdeguvernare.ro, nu aceasta e marea problemă românească a cheltuielor cu bugetarii: asta pentru că, raportat la PIB (nu la Buget), cheltielile cu personalul sunt pe-aproape de media europeană, ci ce face România cu banii pentru cheltuielile de personal și, mai ales, pe cine plătește de fapt.
Problema este că în România cei mai bine plătiți bugetari sunt cei care formează domeniul administrației publice (inclusiv cărătorii de geantă ministerială, plus curvele, indiferent de sex, angajate în pita publică). La care se adaugă și feluritele forme de salarizare militară (cu pensiile ”de serviciu” aferente). Urmează, binișor sub aceste cheltuieli salariale, Sănătatea. După care, la o distanță apreciabilă în jos, cheltuielile salariale cu Educația. Iar cei din industria prelucrătoare, care e motorul economiei, au un salariu mediu aflat aproape la jumătate din salariul bugetarilor din administrație. Salariul mediu pe total economie e cu 50% mai mic decât cel din administrație.
Conform sursei citate, altfel stau lucrurile la vecinii de fost ”lagăr sovietic”. Citez: ”în Bulgaria, pe locul 1 e sănătatea, urmată de educație și abia pe locul 3 vine administrația. În Polonia, cele 3 sunt foarte apropiate și aproximativ egale cu salariul mediu pe toată economia. În Ungaria, toate salariile bugetare sunt mai mici decât cele din industria prelucrătoare, cu observația că pe locul 2 (surpriză…) sunt cei din administrația publică, iar sănătatea pe ultimul loc.”
În ceea ce privește ”economiile competitive”, în Germania, Franța, Austria, Suedia, Spania și Irlanda, toate salariile tuturor categoriilor de bugetari sunt mai mici decât cele din industria prelucrătoare.
Și, culmea, nu numărul mare de bugetari ar fi următoarea problemă a României, ci faptul că din cei aproximativ 1,25 de milioane de angajați bugetari, cam 850.000 freacă menta și ”Solitaire”-ul în administrația centrală.
Și că numărul celor angajați în economie este cu mult prea mic.
Munca onestă nu mai e atractivă ca și câștig, ci doar anturarea politică corectă.
Plătim prețul guvernărilor idioate tip Convenția Democratică din România care au închis, fără noimă, sectoare economice vitale. Plătim căpușările și furăciunile de tip PSD, PD-L și PNL de genul ”privatizări pe un leu, pe un dolar, pe un euro”, toate transformate în mari afaceri imobiliare de cumetrie. După devalizarea conturilor și activelor ”privatizărilor” și punerea pe drumuri a angajaților.
Dar plătim și prețul centralizării exagerate, a controlului feudal pe care-l face Bucureștiul peste ”provinciile” sale, de parcă nu ar fi tot România, ci teritorii ocupate.
Plătimprețul imposturii politicienilor care folosesc bugetul nu ca să îl eficientizeze pentru România, ci ca să-și eficientizeze prin mite bugetare șansele de a mai ajunge la ciolanul Parlamentului și/sau al Guvernării.
Plătim subfinanțarea motorului economiei – amărâții ăai nu produc voturi.
Plătim subfinanțarea Educației – românii nu merită un viitor, nu merită personal calificat, nu merită, din punctul de vedere al impostorilor politici, decât agramați, idioți utili și analfabeți funcționali.
Plătim subfinanțarea utilităților din Sănătate, apoi îi lăsăm să ne deplângă morții arși de vii prin spitale, bătrânii care zac în fața platformei lor de rahat pentru înscriere la vaccinare, să apuce să se vaccineze toate curvele politicienilor (indiferent de sex).
Impostura naște impostură.
Și, gata!