E in curtea Bisericii Ioan Bob, in spatele celor doua banci si a tufisurilor. Sta acoperit de trei umbrele si o bucata de nailon, in timp ce doarme in ploaie, pe patul de carton. Tot ce are, incape sub cele trei umbrele asezate cu grija, sa-l fereasca de umezeala: un plic de cafea instant, cateva caserole si o franzela. Sprijinit de zid sta un baston, iar langa e proteza piciorului, infasurata intr-o punga albastra. E invalid de gradul II, ne spune, dupa ce se mai dezgheata putin.
Priveste in gol, dezorientat – nu e obisnuit sa mearga lumea la el cu “Buna ziua”, a pierdut deja sirul anilor de cand sta sub cerul liber al centrului istoric.
Isi scoate capul curios de sub umbrele, dupa ce se convinge ca venim cu intentii bune. Cu parul carunt si barba mare, alba, dar cu mustata atent taiata, seamana cu un Mos Craciun ratacit dintr-o alta lume. Isi aranjeaza parul de pe fruntea brazdata de riduri: Stati sa va vad, de la ce ziar sunteti?
Stie exact cat este ceasul, fara se se uite. Vorbeste rar si sare de la o idee la alta, evita subiectele prea personale si inevitabil ajunge la situatia dezastruoasa din tara asta, unde “totul este un haos, in paranteza, punct si virgula, este o birocratie in Tara Romaneasca. Desi toata Romania s-ar putea descurca, dar nu are un conducator”.
Il cheama Ioan Bejenaru si are 67 de ani. Spune ca dupa 45 de ani de munca are o pensie, cat sa nu il lase sa moara.
“Am lucrat in cadrul Ministerului Apararii Nationale, la CUG am lucrat, dar prima data mi-am inceput cariera la o scoala, pe Motilor era… Tehnofrigul, ca sa nu ma duc mai departe. Am fost inovator si am avut inventii”, spune barbatul.
A stat pe strada Gheorghe Sincai peste 25 de ani, iar acum isi duce veacul tot in zona centrala, doar ca sub cerul liber, aparat doar de trei umbrele negre.
“Ultimul domiciliu l-am avut pe strada Traian. Era prin ’90. 23 de ani pe strada, ce? E asa mare lucru?”, ne intreaba el, oarecum mandru de rezistenta de care a dat dovada.
“Totul depinde de un singur factor al corpului uman, motorul, care este inima. Am rezistat la cinci operatii, cea mai grea a fost amputarea piciorului stang – aici e proteza”, spune el.
In curtea bisericii circula rar cate un om daca nu e slujba, iar Bejenaru se uita curios dupa el, dar nimeni nu ii are grija. Multi il stiu, locuieste pe spatiul verde de cateva luni bune. Iarna a petrecut-o intr-un colt mai ferit al curtii, intre doua cladiri, iar acum, ca au inverzit copacii, si-a facut culcus sub ei. Nu cere mila nimanui, cei care vin la slujbele miercuri sau vineri il mai ajuta fara sa ceara. De adapostul Primariei nici nu vrea sa auda, spune ca acolo se fura.
“M-au mai furat si din alte locuri, dar lucrurile de valoare sunt aici”, spune el, in timp isi atinge tampla cu aratatorul.
Nu are dorinte extraordinare. Face o pauza lunga inainte de a raspunde, nu stie ce sa spuna sau nu vrea sa impartaseasca ceva atat de personal.
“Sper ca imi revin eu, asa, incet si… Omul, practic, nu exista fara sperante in lumea asta. Ce imi doresc? Sa traiesc in continuare”, a spus barbatul.
In ciuda reticentei de la inceput, intr-un sfert de ora si o tigara omul a devenit mult mai prietenos. Ne mai intreaba cat e ceasul, sa se asigure ca intuitia nu il inseala – azi e vineri si e slujba la Ioan Bob.