“E major, e barbat, poti sa vorbesti linistita cu el, nu e nevoie de acordul parintilor”, mi se spune inainte de a ma intalni cu Marius Milas. La telefon, o voce stinsa imi spune ca pot ajunge la spital dupa 13.30, atunci o sa putem vorbi linistiti. Il astept pe hol, la etajul trei, pe un scaun vechi de piele. Dupa 10 minute, in capatul coridorului apare un copil trist. Nu pare sa aiba mai mult de 12 ani, nu poate fi el. Se apropie incet si se aseaza langa mine, cu mana intinsa:“Sunt eu, Marius Milas”
Are privirea obosita si se uita fix. Clipeste des, in timp ce-si maseaza mana stanga cu degetele subtiri si firave. E bandajat in doua locuri, iar leucoplastul strans lipit ii face mana sa para mai mica si mai alba.
“De doua luni fac iar dializa”, spune baiatul, cu privirea tintita spre mana bandajata. Tocmai a incheiat un nou episod si e extenuat. “V-am spus sa veniti acum, ca in ultimele doua ore asta am facut”, continua el.
E unul dintre pacientii profesorului Mihai Lucan. Unul dintre putinele cazuri nemediatizate, o poveste la care inca se asteapta un happy-end. Din 22 de ani cati are, patru i-a petrecut pe lista de asteptare pentru un rinichi. Anul trecut, tragedia unei familii s-a transformat in speranta lui la viata. A primit, de la un baiat de 14 ani, decedat in urma unui accident de scuter, un rinichi sanatos.
“Cand m-au sunat prima data pentru transplant, am fost bucuros, abia asteptam sa vin la Cluj, sa fac operatia. N-am avut nicio frica, nimic; abia asteptam. Si cand m-au pus sa semnez, nu m-a interesat nimic, abia asteptam sa vad ca imi merge rinichiul”, povesteste Marius.
A mers, dar nu pentru mult timp. La nici un an de la operatia efectuata de profesorul Mihai Lucan, corpul lui Marius respingea noul rinichi. Nu se astepta la asta, nu voia sa accepte. Cu o zi inainte, totul era perfect: era acasa, la Zalau, intr-o zi calda de vara. Prietenii lui jucau fotbal, iar el ii aclama de pe margine. De atunci au trecut doua luni pline, in care a luat antibiotic in fiecare zi. Degeaba, rinichiul nu-si revine.
“Am stat si am sperat, m-am gandit, m-am rugat. Nu ma duc la biserica, dar ma rog in fiecare seara. Cand esti in situatia asta, apelezi la orice. 10 luni au trecut foarte repede. E un esec sa vezi ca ai asteptat patru ani si acum nu merge”, ofteaza el.
De doua saptamani, e internat din nou la Institutul de Urologie si Transplant Renal. Asteapta sa fie operat iar, dar de data aceasta sa i se scoata rinichiul, nu sa-l primeasca. Intre timp, s-a intors si la dializa, de trei ori pe saptamana. In plus, e sistematic injectat cu antibiotice:
“Cand am venit la Cluj mi-au dat raspunsul, ca rinichiul nu mai functioneaza. Am avut febra, tensiune, mi-au spus ca trebuie scos, ca e foarte mare si face probleme: e foarte inflamat, poate face infectii. Nu mi-au dat niciun raspuns inca, nu stiu cand ma opereaza. Imi tot fac analize”.
O asistenta i-a spus ca sunt cazuri in care pacientii asteapta si alte 2 luni inainte sa le fie scosi rinichii transplantati fara succes, iar asta il supara putin. E singur. Parintii lui sunt la Zalau, nu pot sta cu el. Dar el e mare, e curajos, nu-i e frica de operatie. Spitalul il ingrozeste, dar nu-l mai inspaimanta. “Asta e”, repeta periodic, in timp ce povesteste prin ce-a trecut si cate il asteapta. Nu e resemnat, e puternic .
“Sunt mai rusinos, de felul meu. Ma simt bine, nu am nimic – nici fizic, nici psihic. Sunt pregatit sa mai trec inca o data prin asta, nu am ce sa fac . Va uitati la mine cu mila, dar sunt invatat. Lumea se mira cand ii povestesti de boala asta de rinichi. Din pacate, sunt prea multi copii ca mine”, ofteaza el.
„Am inteles ca el are 2 rinichi”
Pe holurile institutului e agitatie. Dintr-un minut in altul trebuie sa apara Alexandru Arsinel. La nici doua saptamani de la cel mai mediatizat transplant de rinichi din Romania, analizele nu arata bine, starea actorului se inrautateste. Medicii misuna pe coridoare, apartinatorii se feresc de reporteri si se tem de camere.
Cineva zice scurt si tare: “vine”, iar o varianta slaba si mohorata a lui Arsinel se infatiseaza in capatul intunecat al holului. Spre deosebire de momentul plecarii sale, cand dadea interviuri de pe patul de spital si vorbea nonsalant si glumet despre dragoste, astazi, Arsinel s-a intors umil, dezamagit. In carucior cu rotile, cu masca pe fata si privirea lasata in pamant, a trecut fara sa zica un cuvant, pe langa camerele de luat vederi, ce-l asteptau nerabdatoare de ore bune. S-a urcat in lift cu capul plecat, iar usile s-au inchis in fata lui. A coborat la fel de mohorat, la etajul trei. Nu s-a uitat nici in stanga, nici in dreapta.
“Am inteles ca el are 2 rinichi”, spune Marius, dupa o pauza de cateva secunde. “Si altii asteapta ani buni. Eu am asteptat 4 ani si el… El a venit, gata, in trei zile a primit doi rinichi. El are 70 si ceva de ani si eu… Dar nu eu, ca sunt mare – sunt altii, de 13 – 14 ani, care nu au primit rinichi sau care au primit si nu le-a mers”, spune el cu calm. “Stii ce? Speranta moare ultima. Si eu urasc spitalele, dar nu am ce face. Boala nu intreaba pe nimeni, numa’ vine”, incheie el.
Nu mai vrea sa vorbeasca despre boala, nu mai vrea sa vorbeasca de nimic. Nu sunt multe de spus cand iti pica cerul in cap.