Problema omenirii a fost (şi va fi) aceea că tot timpul cineva are ceva de reglementat, de pus sub control şi de standardizat. Am avut standarde religioase, rasiale, de clasă, comunitare. Acum vom avea parte de standarde sanitare. Numitorul comun: un duşman. „Celălalt”. „Cel Diferit de Noi”. „Necredinciosul”. „Păgânul”. „Burjuiul”. „Comunistul”. „Anarhistul”… O listă extrem de lungă de cuvinte care au definit ura şi spaima faţă de cei care nu sunt ca noi, în numele cărora s-a ostracizat, s-a ucis, s-a marginalizat, s-a exploatat, s-a violat, s-a abuzat… Am reuşit de am creat o altă înşiruire lungă şi nedemnă de fapte făcute în numele unor „drepturi” şi „libertăţi” care au fost croite (reglementate, standardizate) numai pentru noi şi împotriva celorlalţi. Avem o întreagă Istorie a Urii în Numele Iubirii.
Dar a fost doar iubire de sine. De propria siguranţă, propriul confort – nimic despre „aproapele” „iubit” ca „pe tine însuţi”… Întotdeauna suntem la o minciună distanţă de Adevăr, cu un pas în urmă pe Calea spre Viaţă. Spaima zilnică nu este Viaţă!
Dar spaima vinde orice minciună. Spaima orbeşte orice raţiune. De aceea spaima este cea care propăvăduieşte omenirii un „adevăr” despre un viitor în care „totul va fi bine” dacă dispar „ceilalţi”. Până acum a fost simplu: „ceilalţi” erau uşor de identificat. Aveau o faţă pe care s-o scuipi, un cap pe care să li-l spargi, un gât de care să-i atârni, mâini şi picioare pe care să le frângi, un trup pe care să-l îngropi, o demnitate pe care să i-o calci în picioare, o familie pe care să i-o violezi, umileşti – căreia să-i pui semne distinctive pe corp să fie uşor de identificat, uşor de eliminat. Avem o Istorie plină de nedemintăţi colective de acest gen. Şi abia ne-am obişnuit că Drepturile şi Libertăţile Civile sunt aceleaşi pentru toţi. Şi de abia ce am semnat o Cartă Internaţională a Drepturilor Omului şi am creat o Curte Europeană a Drepturilor Omului.
Dar albul fără negru nu există. Binele nu se poate cuantifica decât raportat la rău. Omul bun nu-şi poate primi statuia până ce „omul rău” nu e călcat pe grumaz. Dar pe cine să calci pe grumaz azi?
Cine e azi „Duşmanul”, „Celălalt”, „Străinul” – cel care ne distruge modul de viaţă şi loveşte „necruţător” la temelia credinţelor noastre, luându-ne libertăţile? Poţi scuipa în faţă un virus? Îl poţi urî? Îi poţi impune să se convertească?
Nu. Deşi se încearcă cu medicamente, plasmă, vaccinuri – acest „celălalt” se adaptează mai rapid decât Omenirea. Vorba autorităţilor: „va trebui să învăţăm să convieţuim cu virusul”. Cu virusul da, dar nu şi cu purtătorii acestuia. Căci noi putem (întotdeauna am putut) să reducem „Duşmanul” la numitorul comun al „minutului de ură”, adică la „om”. Şi „semenul nostru” nu mai e „al nostru”, ci doar „suspectul” de COVID-19.
După două luni de „detenţie” sanitară, Omenirea este lăsată „controlat” să-şi reia năravurile. Cu manualul „distanţării sociale” bine înfipt în cap aşa cum ursul e învăţat cu dansul pe tabla încinsă la roşu în bubuitul tobelor. Şi cu duşmanul bine definit care se poate afla la „un strănut” distanţă.
Strănutul este un act reflex. Reflex, adică incontrolabil – la fel ca declaraţiile imbecile ale politicienilor. L-a creat Bunul Dumnezeu, sau milioanele de ani de evoluţie ca un mijloc de a proteja sănătatea „strănutătorului”. Dar, fiind un act reflex, orice îl poate declanşa, nu numai COVID-ul. De la exerciţii fizice, lumină puternică, o inervaţie nazală mai sensibilă, polen, praf, inclusiv sexul îl poate declanşa – e un fel de „strănutul de după” (dar ce să ştie ministrul care în ultimele două luni a dat doar din mână în faţa camerelor de luat vederi?).
Dar iată că strănutul devine, în mintea miliţianului de la Interne un stigmat, ceva de raportat şi de pedepsit penal. Dar imbecilitatea cu strănutul este doar un exces de zel al unei minţi nu prea mobilate dar ajunse într-o funcţie de decizie din care ar trebui să dispară – cu toţii ar trebui să-i cerem demisia lui Vela, să-i zicem „să umfle vela” şi să dispară de unde a venit.
Zorii dictaturii sanitare sunt scanerele termice şi termometrele puse la intrarea unor spaţii comune şi care devin spaţii interzise pentru cei cu temperatura peste limita admisă de lege. Care lege? Că în lege se spune că starea de sănătate a omului este printre datele protejate cu caracter personal. Sunt date inviolabile care ţin strict de relaţia dintre pacient şi medic. Ori acum nu numai că vor fi expuse public prin scanare şi termometrizare, dar vor şi interzice accesul la bunuri de nevoie imediată. Nu mai vorbesc despre nevoia de abuz, de auto-importanţă a omului cu termometrul de la intrare care face „selecţia” clienţilor…
Ce vom face? Vom vedea fie pâlcuri de oameni cu „temperatura neconformă” la colţul magazinelor milogindu-se de trecători să le cumpere o pâine, fie o creştere masivă a vânzărilor de anti-termice. Şi oamenii se adaptează la imbecilităţi.
Problema este că dăm voie abuzului să se manifeste public, pas cu pas. Că lăsăm nişte neterminaţi să decidă, fără autoritate legală, peste legile existente, cine are dreptul de a decide dacă suntem bolnavi sau nu. Un om cu un termometru, nu un medic. Şi cine să ne salte-n dubă să ne ducă la izolarea sanitară cea de toate zilele. Un miliţian, nu un judecător.
De unică folosiţă devin toate.
Şi, gata!
Problema omenirii a fost (şi va fi) aceea că tot timpul cineva are ceva de reglementat, de pus sub control şi de standardizat. Am avut standarde religioase, rasiale, de clasă, comunitare. Acum vom avea parte de standarde sanitare. Numitorul comun: un duşman. „Celălalt”. „Cel Diferit de Noi”. „Necredinciosul”. „Păgânul”. „Burjuiul”. „Comunistul”. „Anarhistul”… O listă extrem de lungă de cuvinte care au definit ura şi spaima faţă de cei care nu sunt ca noi, în numele cărora s-a ostracizat, s-a ucis, s-a marginalizat, s-a exploatat, s-a violat, s-a abuzat… Am reuşit de am creat o altă înşiruire lungă şi nedemnă de fapte făcute în numele unor „drepturi” şi „libertăţi” care au fost croite (reglementate, standardizate) numai pentru noi şi împotriva celorlalţi. Avem o întreagă Istorie a Urii în Numele Iubirii.
Dar a fost doar iubire de sine. De propria siguranţă, propriul confort – nimic despre „aproapele” „iubit” ca „pe tine însuţi”… Întotdeauna suntem la o minciună distanţă de Adevăr, cu un pas în urmă pe Calea spre Viaţă. Spaima zilnică nu este Viaţă!
Dar spaima vinde orice minciună. Spaima orbeşte orice raţiune. De aceea spaima este cea care propăvăduieşte omenirii un „adevăr” despre un viitor în care „totul va fi bine” dacă dispar „ceilalţi”. Până acum a fost simplu: „ceilalţi” erau uşor de identificat. Aveau o faţă pe care s-o scuipi, un cap pe care să li-l spargi, un gât de care să-i atârni, mâini şi picioare pe care să le frângi, un trup pe care să-l îngropi, o demnitate pe care să i-o calci în picioare, o familie pe care să i-o violezi, umileşti – căreia să-i pui semne distinctive pe corp să fie uşor de identificat, uşor de eliminat. Avem o Istorie plină de nedemintăţi colective de acest gen. Şi abia ne-am obişnuit că Drepturile şi Libertăţile Civile sunt aceleaşi pentru toţi. Şi de abia ce am semnat o Cartă Internaţională a Drepturilor Omului şi am creat o Curte Europeană a Drepturilor Omului.
Dar albul fără negru nu există. Binele nu se poate cuantifica decât raportat la rău. Omul bun nu-şi poate primi statuia până ce „omul rău” nu e călcat pe grumaz. Dar pe cine să calci pe grumaz azi?
Cine e azi „Duşmanul”, „Celălalt”, „Străinul” – cel care ne distruge modul de viaţă şi loveşte „necruţător” la temelia credinţelor noastre, luându-ne libertăţile? Poţi scuipa în faţă un virus? Îl poţi urî? Îi poţi impune să se convertească?
Nu. Deşi se încearcă cu medicamente, plasmă, vaccinuri – acest „celălalt” se adaptează mai rapid decât Omenirea. Vorba autorităţilor: „va trebui să învăţăm să convieţuim cu virusul”. Cu virusul da, dar nu şi cu purtătorii acestuia. Căci noi putem (întotdeauna am putut) să reducem „Duşmanul” la numitorul comun al „minutului de ură”, adică la „om”. Şi „semenul nostru” nu mai e „al nostru”, ci doar „suspectul” de COVID-19.
După două luni de „detenţie” sanitară, Omenirea este lăsată „controlat” să-şi reia năravurile. Cu manualul „distanţării sociale” bine înfipt în cap aşa cum ursul e învăţat cu dansul pe tabla încinsă la roşu în bubuitul tobelor. Şi cu duşmanul bine definit care se poate afla la „un strănut” distanţă.
Strănutul este un act reflex. Reflex, adică incontrolabil – la fel ca declaraţiile imbecile ale politicienilor. L-a creat Bunul Dumnezeu, sau milioanele de ani de evoluţie ca un mijloc de a proteja sănătatea „strănutătorului”. Dar, fiind un act reflex, orice îl poate declanşa, nu numai COVID-ul. De la exerciţii fizice, lumină puternică, o inervaţie nazală mai sensibilă, polen, praf, inclusiv sexul îl poate declanşa – e un fel de „strănutul de după” (dar ce să ştie ministrul care în ultimele două luni a dat doar din mână în faţa camerelor de luat vederi?).
Dar iată că strănutul devine, în mintea miliţianului de la Interne un stigmat, ceva de raportat şi de pedepsit penal. Dar imbecilitatea cu strănutul este doar un exces de zel al unei minţi nu prea mobilate dar ajunse într-o funcţie de decizie din care ar trebui să dispară – cu toţii ar trebui să-i cerem demisia lui Vela, să-i zice „să umfle vela” şi să dispară de unde a venit.
Zorii dictaturii sanitare sunt scanerele termice şi termometrele puse la intrarea unor spaţii comune şi care devin spaţii interzise pentru cei cu temperatura peste limita admisă de lege. Care lege? Că în lege se spune că starea de sănătate a omului este printre date protejate cu caracter personal. Sunt date inviolabile care ţin strict de relaţia dintre pacient şi medic. Ori acum nu numai că vor fi expuse public prin scanare şi termometrizare, dar vor şi interzice accesul la bunuri de nevoie imediată. Nu mai vorbesc despre nevoia de abuz, de auto-importanţă a omului cu termometrul de la intrare care face „selecţia” clienţilor…
Ce vom face? Vom vedea fie pâlcuri de oameni cu „temperatura neconformă” la colţul magazinelor milogindu-se de trecători să le cumpere o pâine, fie o creştere masivă a vânzărilor de anti-termice. Şi oamenii se adaptează la imbecilităţi.
Problema este că dăm voie abuzului să se manifeste public, pas cu pas. Că lăsăm nişte neterminaţi să decidă, fără autoritate legală, peste legile existente, cine are dreptul de a decide dacă suntem bolnavi sau nu. Un om cu un termometru, nu un medic. Şi cine să ne salte-n dubă să ne ducă la izolarea sanitară cea de toate zilele. Un miliţian, nu un judecător.
De unică folosiţă devin toate.
Şi, gata!