„VIP-URI, DESPRE CLUJ” - Dan Bittman și prima bere cu bunicul (AUDIO)

Pentru că bunicii săi au locuit în Cluj-Napoca, Dan Bittman are o legătură specială cu orașul din inima Transilvaniei. Artistul ne-a povestit despre peripețiile din copilărie, despre parașutiști, bere la halbă și pâine cu untură și usturoi.

ASCULTĂ AICI INTERVIUL COMPLET

Reporter: Când ați vizitat prima oară Cluj-Napoca?

Dan Bittman: Prima oară când am vizitat Cluj-Napoca cred că aveam 4 ani. Am fost la grădiniță, la Cluj-Napoca. Bunicii mei erau de acolo. Bunicii din partea mamei. Și ai mei părinți m-au trimis la grădiniță într-o vară și am venit înapoi acasă vorbind ungurește și s-au speriat. Toți vecinii bunicilor mei erau unguri. Stăteau undeva unde e acum stadionul CFR-ului. Am făcut grădinița acolo. Nu îmi aduc aminte să fi fost coleg cu primarul Boc, dar mi-ar fi părut bine. Mă trimiteau să iau pâine cu cartofi, neagră, uriașă. Și asta a fost amintirea mea majoră. Pâine neagră, tăiată felii, unsă cu untură și cu usturoi sau ceapă roșie. Aia a fost prima oară când am ajuns în Cluj. Apoi am tot venit în Cluj, pentru că Clujul este al doilea oraș după București, în care tot ajung.

Reporter: Ce impresie v-a lăsat orașul?

Dan Bittman: Prima dată era pe joacă și pe mers cu bicicleta, pe excursii la pădurea Hoia, la Făget. Era alt oraș. Mă urcam în mașina 20, cred că așa îi spunea, de jos de la Matei Corvin și urcam cu ea pe deal ca să ajungem acasă, la Turnul Parașutiștilor. Acolo era casa bunicilor, undeva în apropiere, că știu că mă ducea bunicul să îi văd pe cei care practicau parașutism.

Reporter: Care este cea mai inedită întâmplare?

Dan Bittman: Una dintre amintiri, că tot vorbesc acuma de bunicii mei, a fost când m-a luat bunicul la bere cu el. Era vis-a-vis de statuia lui Matei Corvin. Se întâlnea acolo cu prietenii și îl lua și pe nepotul care era foarte mic. Atunci am văzut pentru prima oară halba de bere. Am văzut cum se bea bere în halbă. Au mai fost întâmplări legate de năzdrăvăneală. Mergeam la cules de ciuperci în pădure, mai cădeam cu bicicleta.

Reporter: V-a dat bunicul să gustați spuma?

Dan Bittman: Nu, mi-a dat așa puțin pe la nas.

Reporter: Ce mai știți astăzi despre Cluj?

Dan Bittman: Vin destul de des acolo. Sunt înmormântați acolo bunicii, mama. Și vin destul de des prin Cluj. Mă uit, îmi place foarte mult cum s-a schimbat, cum s-a dezvoltat, chiar dacă e foarte aglomerat, dar e un oraș ce arată foarte bine. Vin des.

Reporter: Aș vrea să vorbim puțin și despre perioada aceasta de izolare, cele două luni în care a trebuit să stăm în casă. Cum ați trecut peste starea de urgență?

Dan Bittman: Nu am trecut. Și acum este un fel de stare de urgență care mă scoate din minți. Mi se pare o prostie, sincer, o prostie demonstrată. Eu nu cred. Nu că nu cred în virus, nu cred în măsurile pe care le luăm, în sensul că: „Pentru unii mumă, pentru alții ciumă.” Eu am stat, am respectat atât cât am putut măsurile, așa cum ne-au fost aruncate în față, dar realitatea ne-a demonstrat că e o sfidare sau bătaie de joc. Mă doare puțin că oamenii nu mai reacționează.

Am fost și pe litoral, am fost peste tot, oamenii trăiesc normal, cei care vor să vadă lucrurile astea și nu trăiesc după știrile... Îi sfătuiesc pe oameni să gândească cu mintea lor și să nu se mai ia după tot felul de zvonuri alarmiste.

Trăiesc normal dar trist. Când mă uit în jur cum trăiesc ceilalți. Pe noi ne-a afectat foarte tare. Noi suntem o categorie de oameni care nu contăm, artiștii.

Fiecare face tot felul de eforturi. E foarte greu să reziști. Noi suntem obișnuiți să le cântăm oamenilor, nu trei aici, cinci acolo, stați într-un cerc, distanțați-vă și uitați-vă pe pereți. Nu. Concerte, cum se întâmplă. Nu știu de ce concertele sunt privite ca grad 0 de periculozitate dar cazinourile și păcănelele nu. Sunt sătul de minciunile mele, cum se spune, ca să mai cred și alte minciuni. De aia spun că nu cred nici în măsuri, nici în tot ce s-a întâmplat.

Reporter: Planuri de viitor?

Dan Bittman: Să îmi fac un cavou, ce să îmi fac? Că văd că nimănui nu îi pasă de muzică, de spectacole. E o așa, o chestie de subzistență în momentul acesta. Sunt șomer de lux, cum îmi pace să spun. Nu am deocamdată planuri, pentru că nu îmi permite Guvernul, ca să zic așa. E o viață așa, la limita fericirii. E un titlu bun pentru o carte. Viața la limita fericirii. Pentru că nu avem ce face. Decocamdată așteptăm măsuri mai bune, mai coerente, nu prostiile astea.

Adauga comentariu