Angela Buciu a văzut prima dată Cluj-Napoca într-o pauză dintre trenuri. Apoi, destinul a adus-o înapoi în municipiu, la Universitatea Babeș Bolyai. Drumul său prin viață s-a intersectat de mai multe ori de-a lungul Clujului. Astăzi am discutat cu artista despre cariera sa. După ani întregi dedicați muzicii, acum, interpreta a decis să dea mai departe tot ceea ce a învățat și le oferă copiilor cursuri de tehnică vocală.
ASCULTĂ AICI INTERVIUL COMPLET:
Reporter: Când ați vizitat pentru prima oară Cluj-Napoca?
Angela Buciu: Eram foarte mică. Mergeam spre Aiud și am făcut un popas la Cluj. Eram în clasa a 6-a când mă îndreptam spre un unchi al meu și eram în vacanța de vară. Atunci am poposit vreo două ore în Cluj până să plec mai departe cu trenul. Mare lucru nu îmi amintesc de atunci, dar ce pot să spun e că mi-a plăcut foarte mult, ca să mă trimită viața de foarte multe ori la Cluj, în primul rând ca artist și, nu în ultimul rând, ca student al Clujului. Pentru că eu sunt absolventă de Babeș Bolyai unde, trebuie să recunosc, m-a fascinat tot ceea ce am descoperit cu acea ocazie. Și, bineînțeles, Clujul ca un fel de metropolă care față de alte orașe ale țării poate fi numit astfel pentru că și-a păstrat un stil arhitectonic de excepție. E o mândrie a Transilvaniei, Clujul. Sunt legată sufletește și de câte ori spun Cluj, mă simt acasă.
Reporter: Care este cea mai inedită întâmplare pe care ați avut-o în Cluj.
Angela Buciu: Nu prea am avut astfel de întâmplări inedite pentru că, în primul rând, ca student, se înțelege viața de student la ce se limitează, iar ca artist, la fel, pentru că este pasageră această trecere prin Cluj, ca artist. Te duci la sala de spectacol, după care, ori te îndrepți spre casă, ori poposești la un hotel de unde a doua zi pornești din nou la drum. Pentru că asta e viața artistului, între două mijloace de locomoție.
Reporter: Sau dacă aveți o amintire care v-a rămas așa, în minte.
Angela Buciu: Îmi amintesc din perioada studenției ceva cu totul ieșit din comun. Eram în prima bancă și în momentul când a intrat domnul profesor la cursul de Limba Română, cum a deschis ușa: „Ducă-se-n codrii cei albaștri, unde pasc tigrii aceia negri”. Pe când a ajuns la catedră, mi-a cerut hârtia să vadă cum am scris. Deci, o întâmplare cu totul ieșită din comun, ca să știe lumea cum făceam noi treabă pe vremea aceea. Oricum exigența profesorilor a fost benefică pentru că asta ne-a ajutat în timp și, mai ales eu, care am o misie anume de a pune în valoare cântecul nostru strămoșesc, folclorul adevărat.
Este fantastic. Întâlnirea cu cântăreții. Îmi amintesc prima mea emisiune de televiziune, a fost ca pe Someș. Și erau toți acești cântăreți din zona Clujului, care sunt întâmpinați de Angela Buciu în Maramureș. Era fantastic. Trebuie să recunoaștem, ardelenii au ei un umor aparte, iar acești cântăreți, unul mai ilar ca celălalt, în jurul nostru era numai zâmbet și adorație din partea publicului când eram în București. Savurau graiul nostru, savurau expresiile picante. Era o nebunie când noi ne întâlneam. Aveam un respect anume unul față de celălalt.
Reporter: Cum ați reușit să treceți peste perioada de izolare?
Angela Buciu: Eu, acum, singură fiind, am un noroc extraordinar că, de la o vreme, am început să predau tehnică vocală pentru copiii care își doresc să cânte. Acest lucru îmi ocupă absolut tot timpul. Pentru mine a fost un lucru extraordinar în această perioadă să mă îndrept spre îndrumarea copiilor. Pentru mine este benefică această ședere acasă. Am timp să stau și cu mine, fiind foarte prinsă. Omul mai are nevoie de a fi el cu el. Să mai elimine din ceea ce este nociv. Un artist, toată viața și-o petrece între două mijloace de locomoție. Acasă ești mai mult musafir. Ușurel, am reuști să depășim situații dificile. Între timp am ajuns la o vârstă la care ce pot să fac? Să mă bucur de tot ceea ce am trudit, iar ael ceva ce am dobândit, încerc să îl dau mai departe copiilor de care mă ocup.
Reporter: Cum credeți că va rezista industria spectacolelor după această pandemie?
Angela Buciu: Nu știu de ce, cred că nu va mai fi cum a fost. Prea multe buruieni între flori au apărut. Este o goană. Ce să ne mai mirăm? Nu este totuna să fii popular și să faci și istorie. A face istorie este un lucru esențial. Mulți cântăreți care s-au visat în vârful piramidei, în momentul în care au ajuns acolo sus, dacă de la locul de unde au pornit până sus, nu au mers treaptă cu treaptă, înseamnă că acolo sus când au ajuns, nu pot decât jos să cadă. Și de acolo nu se mai pot ridica. Aviz celor care vor să realizeze ceva în viață.