VIDEO - INTERVIU cu fotograful Dorel Găină, unul dintre cei mai iubiți profesori ai Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca

Ziar de Cluj a stat de vorbă cu fotograful Dorel Găină, un profesor emblematic al secției din Cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca unde a predat aproape 30 de ani. Iubit și apreciat de studenți și colegi, profesorul Dorel Găină este ușor de recunoscut. Are mereu trei aparate la gât, pipă, dar și o barbă albă, mare care amintește de celebrul Leonardo da Vinci, cu care fotograful este adesea asemănat. 

Artistul a acceptat să ne poarte pe parcurusul interviului de-a lungul carierei sale impresionante, ne-a vorbit cu emoție despre primele fotografii, despre Oradea natală dar și despre ACEA fotografie care i-a rămas cel mai aproape de suflet. Profesorul Găină este convins că inventivitatea oamenilor îi va ajuta să treacă și de această pandemie. 

Reporter:Domnule Găină aveți o carieră impresionantă, povestiți-ne pentru început cum ați decis să vă dedicați fotografiei? 

Prof. Dorel Găină: Întâmplarea cu fotografia are lor la Tiraspol în Basarabia unde s-au reunit rude ale tatălui din Bulgaria, Basarabia și România și la un moment dat mi-au dat mie să fac fotografii și m-au certat că au ieșit prost. Eram pasionat din clasa a X-a de pasiunea pentru cinematografie care ține până acum, dar care este sub covor cumva, încă nu o scot. Eram în clasa a X-a când s-a anunțat că se va organiza o expoziție de câini și fiind pasionat și de câini, cai, avioane m-am bucurat că pe raft aveam două aparate fotografice câștigate nu mai rețin dacă la concursul de benzi desenate sau de desene, pe care nu le foloseam. Le-am șters praful, mi-a arătat un coleg cum să le încarc fiindcă nu știam și de atunci niciodată nu mi-au ajuns cadrele de film sau cadrele de pe cardul din aparatul de fotografie digitală. Am o bucurie a declanșării care este întrecută doar de bucuria nefotografiei, respectiv  90% din subiectele zilnice le fac fără aparatul fotografic, chiar dacă cele făcute cu aparatul fotografic sunt foarte multe. Ce este interesant și emoționant pentru mine este că doar de câteva ori de atunci nu am avut aparatul la mine. De două trei ori s-a întâmplat să uit că nu am film sau cadre, dar sunt memorabile fiindcă le țin minte. În armată nu am putut să îl iau fiindcă nu era voie și apoi cât am fost la închisoare la Aiud. Există o legendă când s-a aflat că sunt la închisoare. În Cluj a circulat dintre prieteni și cei dragi și cei rău-voitori că Găină e la închisoare. Dar ce a făcut, nenorocitul, ticălosul, știam noi că... De fapt era o tabără internațională, 12 zile, 12 artiști plastici și trei deținuți. Semnasem că nu duc niciun aparat. Așa era convenția cu Ministerul Justiției. Am refuzat cordial să folosesc aparatele pe care mi le-au pus la dispoziție cei din conducerea penitenciarului sau videografii care veneau pentru că semnasem. De două sau de trei ori am uitat aparatul casă deși de regulă duc trei cu mine și de o vreme de când mă ajut cu bastonul am renunțat la cele grele. Am trei mai ușoare.  

Reporter: Ne-ați spus că ați început cu desenul. Ce loc ocupă acum în viața dumneavoastră? 

Prof. Dorel Găină: Ca și la început fiindcă desenez de la 8 luni. Am niște memorii formidabile pe care eu le-am risipit la modul material. Ai mei când plecau la lucru mă lăsau cu reviste unde la personajele principale le desenam urechi. Era vorba de Lenin, Marx sau Gheorghiu Dej și fiindcă le desenam urechi de măgar ai mei nu au știu dacă să pună pe foc revistele sau să le ascundă. Mi le-au arătat când s-a relaxat zona aceasta de autoritarism statal și ideologic, cam pe la 12 ani și multă vreme le-am ținut la suflte și după care am rămas doar la suflet fiindcă s-au risipit. Eu nu pot gândi fără să desenez în minte sau fizic. Printre bucuriile pe care le dăruiesc unor noi sau vechi prieteni este că desenez cai cu aripi cu ochii închiși. Desenul este ca o scriere, ca o vizualizare de cuvinte. Mă bucur că am avut acest har. Nu mă consider un desenator formidabil sau de top, dar mă consider binecuvântat că am acces la acest mod de a-mi oglindi către mine și către alții lumea cea reală și cea imaginară. 

Reporter: Am discutat despre fotografie, despre desen, ce alte pasiuni mai aveți? 

Prof. Dorel Găină: Nu-l iubesc pe domnul Marx, dar trebuie să recunosc că mi-a rămas de la el, cum îmi rămân de foarte multe ori, o zicere: ”sunt om și nimic din ce e omenesc nu îmi e străin”. Raliez aproape în totalitate la acest lucru. Ce mă bucura este că toate aceste pasiuni ce sunt ori puse în practică, ori sunt doar ispite, doruri sau dorințe curg una în alta și se potențează. De exemplu pasiunea pentru desen mi-a adus aparatele, pasiunea pentru câini mi-a adus fotografia. Fotografia mi-a adus, eu fiind și designer, mi-a adus ca designer cunoașterea lumii, comunicarea cu oamenii, lucruri despre compoziție pe care nu aveam de unde altundeva să le învăț și o stare de gestionare a prezenței culorilor într-un ambient sau într-o compoziție. În rest, designul de mașini, aviația, pieile roșii. Am cumpărat de la anticariat reviste franțuzești din care aflam câte ceva despre triburile de amerindieni, literatura, pictura, poezia, toate artele, muzica. De la cele mai abstracte, serioase și grele compoziții din muzica simfonică până la înțelegerea transferului de bucurie către cei care trăiesc manelele. Eu personal nu le agreez, dar nu pot să nu mă bucur când îi văd pe cei care se bucură. Dintre pasiuni aș putea spune cele care nu le practic, cinematografia și videografia.  

Reporter: Cum s-a schimbat fotografia de-a lungul timpului, mai ales că acum toți avem telefoane inteligente și ne credem fotografi? 

Prof. Dorel Găină: S-a schimbat și nu s-a schimbat. E aceeași uimire că poți invita evidențele lumii într-o oglindă pe care o poți plimba de ici colo. Cumva asta era fantastic. Era o oglindă cu memorie și de la primele procedee fotografice cumva acesta a fost pariul. Imagine se obținea și înainte cu camera obscură din antichitate, deja înregistrat pe suporturi sensibile, dar nu era permanent.  Zona de fixare lipsea și aici este marele merit al pionerilor fotografiei de la 1800. Aici iar e o discuție cine a fost primul fotograf. Primul fotograf e mai mulți cum ar spune bucureștenii. Este împărțită lumea între a lucra pe vechiul model, o stare de magie alchimică, Fotografia nu este o imagine transferată ci este o reprezentare a ei, un mesaj, o mărturisire despre evidențele din jurul ei.  De aici o filosofie și catastrofică și triumfalistă și dragă și ticăloasă fiindcă foarte multe eșecuri se datorează din aceste pretenții de a mima lumea până la suprapuneri ale ei și nu ai cum. De aici apetența și bucuria de a fotografia în alb negru care înseamnă că scapi de obsesia aceasta de a copia lumea, dar și bucuria de a fotografia color fiindcă scapi de obsesia că nu ai acces la abundența cromatică a lumii. Discutăm în momentul da față de invazivitatea fotografiei digitale care iată are cel mai nou venit device căruia îi spunem telefon mobil și care este un ambasador al interpunerii noastre între lume și ființarea noastră în lume. E o bucurie și o ceremonie care nu o găsim în alte tipuri de instrumentar tehnic, aparat vechi sau aparat nou. Funcționând pe digital și funcționând bănuiesc pe achiziția și depozitarea a enorm de multe informații din zona de softuri. Dacă vă uitați, orice telefon are o gămălie de obiectiv, iar noi ca fotografi clasici căutăm un obiectiv cu lentila cât mai mare. Ei bine părerea mea este că lentila acea mică face un fel de schiță a lumii pe care apoi softul spune acolo am alburi, să vedem câte alburi știu că sunt, în relație cu galben, hai să vedem câte milioane de relații cu galben și creează i imagine de multe ori mult mai bună decât un aparat profesionist. Este vorba de două lumi diferite, două teritorii și universuri diferite: cel al fotografiei analoge și cel al fotografiei digitale. Ele se întrepătrund, dar la margini și nu se suprapun, au farmecul și magia fiecăruia. Studenții de la noi care au început și lucrează pe digital, și cu telefoane și cu aparate digitale profesioniste își cumpără de la piața de vechituri, sau de unde pot, aparatură veche, lucrând cu filme expirate sau cu filme noi. Există o revenire a acestei fotografii clasice, în timp fotografia analogă va reveni din knock-out-ul tehnic făcut de invazivitatea fotografiei digitale. Este bine așa pentru că avem ca într-un buchet mai multe flori care compun buchetul. 

Reporter: Aveți o fotografie care este mai deosebită decât altele, de care să fiți mai mândru, sau care să v-o amintiți cu mai mult drag? 

Prof. Dorel Găină: Este o fotografie căruia nu am putut să îi spun titlul adevărat, pentru că titlul adevărat ar fi însemnat o mărturisire în fals. În 1980 mergeam cu o destinație anume prin Oradea într-o căldură toridă și pe marginea trotuarului rezemat de un copac era părăsită o bicicletă avariată. Mi-am luat distanța necesară ca să prind cadrul, moment în care, tot fotografiind, de obicei fac mai multe imagini, cât mai multe imagini, între subiect și mine a trecut un adolescent cu un corp absolut superb, bronzat, doar cu șort și papuci care a trecut, a sesizat că e o fotografie, a ieșit puțin din cadru, apoi s-a întors să se uite oare ce Dumnezeu fotografiez eu interesant că nu i se părea. Am prins în acel moment atitudinea lui care se transferă într-o imaginară de nostalgie, de interogație, într-o caligrafie frumoasă a corpului, a verticalității corpului, a densității de cenușiu, de alb și negru, a siluetei bicicletei și a siluetei copacului. De atunci pot să spun că da, îmi e cea mai dragă.   

Reporter: Cum ați ajuns să puneți bazele secției de fotografie din cadrul Universității de Arte și Design din Cluj-Napoca? 

Prof. Dorel Găină: Face parte din acea legendă pe care niște oameni cu o arătare mai exotică, sunt comparat cu Leonardo Davinci din cauza părului și a bărbii, nu mai știu cu cine sunt comparat din cauza celor trei aparate. Mergeam prin Cluj ținând de lesă cu mâna stângă doi câini sau un singur câine care mă trăgeau, că tot timpul erau nedisciplinați câinii mei, și cu dreapta țineam cumva bastonul și făceam și fotografii. Legenda este că eu am înființat secția foto, nu este așa. Secția foto a fost înființată de rectorul și decanul de atunci. Decanul și acum conduce doctorate și este la departamentul grafic și este un grafician, un desenator dar și un fotograf deosebit. La inițiativa lor s-a înființat secția și am fost invitat să fiu cadru didactic. Fusesem invitat să devin cadru didactic în paralel la secția de design pe care am și absolvit-o, dar am refuzat-o pentru că gândeam într-o naivitate chiar a vârstei pentru că eram mai tânăr. La design trebuie să stai tot timpul lângă studenți fără să îi măcelărești și să îi presezi prea tare, avem mâna formată, dar nu voiam să îmi părăsesc Oradea mea dragă, natală în concurență cu Clujul studenției și de după, și cel de acum și cel până la capăt. Știam că la foto nu e o problemă. Vii dai tema luni, o explici și lunea viitoare vii și vezi rezultatul. Asta a mers în primul an. În al doilea an două zile la Cluj, în al treilea an trei zile și așa am ajuns ca din 2003 am rărit enorm de mult naveta spre Oradea. Dar din 2005 nu m-am mai dus decât dacă avem nevoie de copii la certificatul de naștere pe care îl pierdeam de fiecare dată, dar le găseam de fiecare dată după ce făceam copiile. Predau la Cluj din 1991, dar în 1995 s-a înființat la Universitatea din Oradea și facultatea de Arte Plastice cu secția de design și acolo am fost rugat să vin ca profesor asociat. A funcționat 3-4 ani după care s-a pus problema să devin titular, dar să renunț la Cluj. Am tras la sorți, am știut care va fi rezultatul, am rămas la Cluj. La Cluj am avut bucuria să fiu profesor asociat la UBB la Facultatea de Teatru și Film și la Sapientia. Acum doi ani am ieșit la pensie. În primul an am venit ca profesor asociat din motive tehnice care erau favorabile secției. Anul trecut am încercat să nu mai fiu pentru că părerea mea este că vine un moment în care, nici umbra stejarului bătrân nu trebuie să fie peste umbra stejarilor tineri. Anul trecut m-au păcălit colegii și m-au semnat în fals și iar am fost. Mă tot pregătesc să chiulesc, sau sper că nu mă mai cheamă sau dacă mă cheamă cum să îi pregătesc și să nu mai fiu și să mă duc doar ca drag vizitator care trage o pipă în afara secției și apoi intră în secție să vadă ce se mai întâmplă. 

Reporter: În contextul pandemiei, ce credeți că se va întâmpla dacă studenții nu vor putea să se reîntoarcă la cursuri? 

Prof. Dorel Găină: Am trecut noi prin multe pandemii, comunismul sovietic, apoi ceaușismul, un fel de festival cinic, dar și mult mai permisiv. Îl puteai fenta inclusiv cu colaborarea Securității. După trei luni de pandemie ne-am cam săturat chiar la modul sinucigaș. La fel și în perioada ceaușistă, organele de partid și securitatea se cam săturaseră. În cazul fotografiei și poate și a videografiei de la UAD lucrurile, ca norocul, nu sunt atât de grave. Se lucrează mult pe teren. Eu am lucrat de ani de zile, în ziua faptului că nu sunt un maestru al comunicării pe mail și pe Facebook, dar am lucrat cu studenții și eu zic cu bucurie și folos reciproc. Problema este pentru sculptori, pentru cântăreți, pentru pictori, pentru balerini. Inventivitatea umană și animală este fără margini. Chiar dacă sunt și eu speriat de faptul că s-ar putea ca această pandemie care este utilizabilă acum, cu toate restricțiile, deja s-au găsit niște metode care au adus niște lucruri noi: clase online, admitere online. Lucrurile acestea se întâmplau și înainte dar insular. Acum s-au extins. Zona această de gestionare structurală cu grupe mai mici, cu distanțare socială eu zic că e o rezolvare și în cazul persistenței acestei pandemii. 

Susține Ziar de Cluj!

Timp de aproape 10 ani, ți-am oferit gratis articolele noastre. A venit timpul să devenim parteneri. Ziar de Cluj va implementa în curând abonamentul de 10 lei pe lună pentru toți cititorii. Pentru toți cititorii care ne respectă curajul și experiența.

Adauga comentariu