Viata de emigrant

de Francisc Nona

Italo Calvino spune la un moment dat ca nu poti citi un clasic fara sa te gandesti la ce a devenit el de-e lungul istoriei receptarii lui. Aristotel e ceea ce e pentru ca secole intregi de interpretare si recitire l-au facut Aristotelul pe care-l stim noi azi. Asa e si cu experienta mea de emigrant. Nu pot ignora faptul ca milioanele de emigranti care s-au stramutat dintr-un loc intr-altul inaintea mea au format un fel de context caruia m-am atasat si eu cand mi-a venit vremea. Mi-am trait emigrarea dupa retelele lor. Am invatat de la ei sa ma plang, sa fac compromisuri, sa ma destanui intr-un anumit ton al vocii.

Prea multe evenimente nu au existat. Adica au fost, de ce sa mint, dar tare ma tem ca ele nu prezinta decat o importanta personala. Ce sa-nvete altii din nepriceperile mele? Din viata de zi cu zi? Din compromisuri? Of, cand ma gandesc.

Treaba asta a emigrarii e, cum spun unii, o chestiune de ruptura. Adica te doare. Trebuie sa te doara. Trebuie, cumva, sa suferi de neputinta de a sta acolo unde ti-a fost scris sa stai.

Dar eu ma gadesc la ea ca la o chestiune de dezlegare. Chiar de-ar fi sa supar pe unii, trebuie s-o spun, ca ma arde: a emigra inseamna a te elibera de stransura aia existentiala care ti-e servita la un loc cu apartenenta. Nu cred ca exista nici o situatie mau greu de controlat decat aceea in care esti legat, prin cutume, de locul in care te-ai nascut. Mai intai si mai intai esti un subiect psihic care depinde de alte subiecte psihice, mult mai puternice decat tine, si care, pe deasupra, mai au si dreptul autoritatii. Parintii. Familia. Contextul imediat.

Parintilor nu li te poti opune. Daca nu exista respect exista constrangere, si pana la urma toate ies dupa voia lor. Poti spera la parinti indiferenti dar nici atunci nu se schimba mare lucru. In fond, parintia e o chestiune simbolica. Se bazeaza pe un contract de tip social, in care niste roluri sunt distribuite si niste actori le joaca dupa cum le e puterea ori vrerea. Asadar oricine poate juca rolul parintelui. Nu doar o mama sau un tata. Orice persoana cu suficienta autoritate si putere poate sa puna piciorul in prag si sa porunceasca. Deci cale de iesire nu exista.

Bineinteles, exista o limita dincolo de care parintii isi pierd autoritatea. Dar ea nu e pierduta pur si simplu. E recastigata pe alte cai, de catre alti actori. Scoala – ca sa luam un exemplu (nu chiar) la nimereala. N-am de gand sa ma lansez acum intr-o diatriba despre opresiunea prin intermediul scolii. N-am chef de-asa ceva. Dar scoala e o alta forma de manifestare a autoritatii, nu? Nu invatam ce vrem noi, ci ce vor altii. Bineinteles, acei altii stiu cum sa-si apere punctul de vedere. Ei ne atrag atentia ca fara indrumare nu avem cum sa stim nimic. Mitul maestrului e un mit al renuntarii totale la propriul interes in educatie. Si-asa, ne facem mici si ascultatori, pentru ca altfel am arata urati si dusmanosi.

Scoala e tot un fel de ‘acasa.’ E acolo unde te simti comfortabil in masura in care accepti caldurica lucrurilor predestinate si pregandite. Ah, cat de fain e cand nu te opui nimanui, cand esti de acord cu toata lumea. Toate elementele pica acolo unde le-a fost predestinat sa pice, semenii iti sunt recunoscatori, superiorii te avanseaza, inferiorii te respecta. Nu-i asta un univers incredibil de frumos? Nu-i asta, vorba lui Leibniz, cel mai bun dintre toate universurile posibile?

Dar evident, scoala nu te lasa sa bati campii. Batutul campilor e o activitate atat de neproductiva incat trebuie rasa de pe fata pamantului inca dinainte de a se manifesta ca atare. La scoala stai cu mainile la spate sau cu palmele pe banca, scrii in caiete (niciodata pe pupitru ori pe pereti ori pe hainele colegului!), discuti cinci sau sase carti prescrise, doftoriceste, de catre magistru, faci trei sau patru experimente care-ti dau iluzia ca ai facut ceva. Si cam atat. Orice trece dincolo de faptele astea (orice indrazneste sa treaca!) e de domeniul batutului campilor. Deci a nu se folosi nici chiar in caz de pericol!

Harold Bloom explica la un moment dat care-i nebunia interpretarii: faptul ca ea vine totdeauna sub forma de anxietate. Sau in alte cuvinte, sub forma de interdictie. Shakespeare, zice Bloom, nu-ti va da niciodata voie sa-l ingropi, sa scapi de el, sa-l inlocuiesti. Doamne fereste de-asa erezie! Shakespeare iti va cere intotdeauna sa fie Shakespeare, sa fie lasat acolo unde e, in mausoleul patrimonioului universal, sus, cat mai sus, acolo unde haladuiesc superlativele, dumnezeii si muzele. Daca s-ar putea accepta o majuscule mai mare decat majuscula mentionata mai sus, ar trebui sa clarific un lucru: ca prin Shakespeare-ul de mai sus am vrut sa spun Shakespeare. Exact cum sade S-ul asta deasupra tuturor celorlalte litere, cam asa trebuie vazut Shakespeare. Nu altfel. Minuscula e crima. E les-majestate.

Dar sa nu bat campii.

Problema lui Bloom e, evident, tot o problema a scolii.

Si daca nu e scoala sunt altele. E un guvern, e o oranduire politica, e un sistem de gandire care ne precede si ne predestineaza. Si tot asa, pana cand realizam ca suntem vai de capul nostru, prinsi intr-un interminabil Ringischpiel care ne-nvarte si ne-nvarte fara ca noi sa putem face nimic. Ori daca facem ceva, se dovedeste a fi prea putin, prea tarziu, prea alandala. Lasati de capul nostru, ce facem? Asta e intrebarea cu care orice sistem bazat pe ghidaj automat incepe analizarea noastra.

Si-acum ce legatura are asta cu emigrarea? Pai are. Are foarte mult.

O multime de argumente au fost inventate pentru a te tine pe tine legat de glie, cum zice o vorba romaneasca uzata pana la zdrentuire. Toate astea, insa, sunt niste pacte, niste caderi la socoteala. Istoria, de pilda. Ideea de acasa e (trebuie sa fie!) legata de o idee de istoric, de timp semnificativ care s-a petrecut inaintea ta.

Traditia.

Limba.

Natiunea.

Nu ma gandesc la “nelocurile” lui Marc Auge: la aeroporturi, supermarketuri, sali de asteptare si capete de linie de tramvai. Ei da, acolo lipsa de istorie, de context, de determinare – e dureroasa. Acolo esti intr-o stare de imponderabilitate rea. Rautacioasa. Nimic nu te leaga de nimic. Nimic nu te obliga. Nimic nu te solicita. Intr-o sala de asteptare astepti ceva ce nu tine de tine, ci de specificul functiei pe care o indeplineste locul. Functia in sine e crunt depersonalizata, de dragul eficientei. La fel ca tine mai sunt cateva zeci de alti asteptatori, fiecare cu propria lui agenda. Atat de multe agende, atat de multe asteptari, incat locul risca a nu le putea contine pe toate. Si-atunci ce face el, locul? Se detaseaza de fiecare individ, ii relativizeaza pe toti si se propune pe sine insusi ca si centru de greutate. Asa se face ca fiecare neloc e construit in jurul unui centru: secretariatul, ghiseul, casa de marcat. Centrele astea au un singur rol. Cum ar spune Auge, ele sunt unifunctionale. Ele proceseaza. Adica indeplinesc functia de functie. O intrare si-o iesire e tot ce conteaza. In nelocuri se proceseaza cereri, se vand bilete, se ofera spatiu pentru asteptare nedefinita. Toate astea sunt procese mecanice. Nici un functionar n-o sa aiba timp sa intre in detalii, sa-ti traseze arborele genealogic, sa-ti ofere itinerariul pentru o calatorie de 80 de zile intr-un balon, etc. etc. Nu ca n-ar vrea. In fond si la urma urmei si ei sunt fiinte umane, la fel de curioase, la fel de nestiutoare dar dornice de-a sti ca oricare alta fiinta umana. Dar functionarii (locuitorii acestor nelocuri in care nimic nu se intampla ci totul se proceseaza) trebuie sa se limiteze la a-ti reduce existenta, la a te transforma intr-un numar, intr-un cod. Faptul ca fiecare bilet are codul lui nu e intamplator.

Ca si emigrant esti predestinat la a intalni forma asta de depersonalizare intr-un aeroport. Spun aeroport pentru ca asta e cazul meu. In Nouza Zeelanda nu poti ajunge decat fie pe calea aerului, fie pe calea apei. Incepand de pe la mijlocul secolului trecut, a doua optiune e de obicei rezervata marfii, bunurile imobile. Noi, oamenii, preferam avionul. E mai rapid, e mai curat, e mai modern.

ie-mi plac, de pilda, aforismele lui Nietzsche. Sau scriitura filosofica a lui Gilles Deleuze. Acolo, conceptele n-au timp sa se aseze. Nu au timp sa prinda radacini, sa se inchege, sa se manifeste material. Nu au timp sa devina manifestari ale ideii de ‘acasa.’ Intr-un asemenea mod de punere a problemei mintea sare de la un gand la altul intr-un proces continuu de creatie. Imi creez propriul meu text pe masura ce inaintez in hatisul asta de idei neterminate. Cu alte cuvinte, daca e sa vorbim de un ‘acasa’ al filosofarii aforistice trebuie sa preamarim ruptura. Trebuie nu doar sa acceptam expatrierea – trebuie s-o incurajam noi insine, s-o facem cu putinta. Trebuie sa devenim emigranti.

Aforismele lui Nietzsche si colajele lui Deleuze sunt (ca sa folosesc un termen al celui din urma) deteritorializari. Ele rup textura filosofarii sistemice si basculeaza ideile intr-o zona unde domneste, am impresia, neincrederea. Nu o neincredere in putinta de a formula un gand valid, puternic, ci o neincredere in abilitatea sistemului de-a fi singura garantie al gandului bine plasat.

Un lucru curios mi s-a intamplat chiar in momentul in care m-am decis sa scriu textul de fata. Nu mai folosisem limba romana de mai bine de un deceniu. Vreau sa spun: n-o mai folosisem pentru a scrie. Caci vorbitul mi se intampla in continuare in limba materna, in proportie destul de semnificativa. M-as hazarda sa spun: cam 80%. Deci traiesc, predominant, in limba care m-a facut. Sunt, intr-o oarecare masura, inca acasa. Si totusi, nu prea. Imi aduc aminte de despartirea de limba romana. A fost dureroasa. A fost inspaimantatoare. Dar s-a intamplat. Era inevitabila, stiu. Pentru o lunga perioada de timp, totusi, am sperat ca o sa fentez destinul si ca o sa raman cumva imponderabil, intr-un taram strain dar impodobit in continuare cu limba in care ma nascusem. Dar ruptura a devenit treptat certitudine. In cele din urma n-am mai putut trai iluzia si am cedat. Da, sunt un om slab. Sunt un om care nu rezista presiunilor. Limba, indiferent cat de indragostit fusesem de ea, a plecat, in cele din urma, de la mine. De-atunci, eu nu mai eram acolo, in limba romana. Nu mai puteam fi. Nu mai eram inclus in aura orbitoare a apartenentei.

Dar acum, incepand sa scriu, mi s-a intamplat ca limba romana sa-mi reapara intr-un fel curios: ca o regasire si, in acelasi timp, ca o instrainare usuratoare. Scriind romaneste pentru prima data in mai bine de zece ani, am simtit ca nu sunt limitat de respect. Acum imi aprind paie-n cap, stiu. Dar trebuie s-o spun. Respectul e un fenomen ucigator. Respectul iti da doar optiunea de-a iubi neconditionat. Parintii, profesorii, poetii nationali, limba materna – toate astea sunt respectate. Trebuie respectate!

Dar departarea asta de care vorbesc nu e chiar o instrainare. Nu e o tradare, doamne fereste! Revenind la limba romana inarmat cu lipsa de respect nu insemna ca am intrat cu bocancii plini de noroi in sanctuarul identitatii mele. Nu! De fapt, refuz sa gandesc in termeni de tradare, orice-ar zice oricine. Distantarea mea de limba materna mi-a permis sa pregatesc (inconstient) momentul asta al reintalnirii. Al unei reintalniri pe care o socotesc spectaculoasa.

As indrazni sa spun ca ceea ce am intalnit in momentul in care am inceput sa scriu din nou in limba materna e o Noua Limba Romana. Tot ce se poate ca ea sa nu mai fie congruenta cu limba romana actuala, adica cea care se foloseste in mod curent, zi de zi, secunda de secunda, pe strazile Romaniei, in presa, in carti, in medii academice, in piete de zarzavaturi. Pentru mine e, tocmai de-aceea, o Noua Limba. Descoperirea pe care am facut-o mi-a permis sa ma distantez, cum spuneam, de problema respectului. Cand respecti, te supui singur unui sistem de greutati obositoare. Respectul presupune interdictii. Mii, milioane. Cand nu esti nevoit sa respecti, cand, de pilda, te afli intr-o limba care nu mai e a ta (sau care e a ta doar partial, doar intr-un mod special), te simti mult mai liber, mai usor.

Cand am inceput sa scriu din nou in romaneste m-am simtit atat de liber incat scrisul a luat trasaturi de hemoragie. Oprirea parea o fantezie. Simteam ca pot sa scriu fara intrerupere, producand poate, ca si Georges Simenon, un roman intr-o singura zi. Simteam ca pot pune pariul asta si ca-l pot castiga.

As propune oricui exercitiul asta: scrie fara de respect. Dar nu injurand, nu urand, nu blestemand. Daca blestemi esti un nemernic si n-ai inteles nimic din exercitiul meu.

Inchipuie-ti scrisul respectuos in felul urmator: inchipuie-ti-l ca pe un cal priponit. Unul care rumega in perimetrul pe care i-l permite priponul, facand miscarile pe care le poate face, nu pe cele pe care le vrea. Nu poti spune ca nu-i un cal fericit (in masura in care fericirea li se poate atribui si cailor – de ce nu?). Acum inchipuie-ti acelasi cal dezpriponit. Imaginea pe care-o ai in minte acum e eliberarea de respect. Locul initial, in care miscarile iti fusesera limitate, era un loc al Binelui. Acolo primeai toate lucrurile de care aveai nevoie pentru a duce o viata fericita, lipsita de griji, lipsita de intrebari suparatoare. Dar locul ala nu era Totul. Dincolo de teritoriul prestabilit de pripon exista o lume infinit mai mare. Accesul tau la el nu mai era mediat de pripon. Raportul cu noua realitate e nemediat, e liber. Infricosator, de buna seama – dar liber.

Se spune ca atunci cand eliberezi un pestisor auriu din bolul de sticla in care a trait de cand se stie acesta va continua sa inoate in cercuri mici. Traiul in bol l-a facut sa-si imagineze universul ca ceva doar atat de mic. Unii pestisori continua sa inoate astfel tot restul vietii. Pentru ei, exteriorul nu exista. Cercul e singura realitate, singurul punct de reper.

Adauga comentariu