„V-am spus de la început că e o farsă. Dar glasul vostru tot suna: #Stațiîncasă”

„Am vrut să știți de la-nceput că e o farsă, în timp ce voi îmi tot spuneați: #Staiîncasă”. Vers popular românesc. Cîțule, Cîțule… Cîțu ăsta, ori e bun, ori nu e. Ba e băiat cuminte și nu iese din cuvânt, ba își arată chelia lucind a nesupunere: „Cu asta, eu unul, nu pot fi de acord”, spune Cîțu, care pune picioru-n pragul reformelor și a șomajului tehnic în rândul bugetarilor. 

Reforme? „Nu există așa ceva”. Liberalii au venit să taie-n pensii și salarii ca odinioară. Reformele mai pot aștepta. 

Dintr-odată, băiatul acesta econom, care nu ieșea din cuvântul lu’ tata Orban, își arată chelia…

Îi fi tu liberal, Cîțule, dar nici chiar așa liber-cugetător n-ai ajuns încă… El, câțul care s-a temut să devină om de stat, ne spune acum, când e groasă, că părerea lui contează, iar el nu e de acord și pace. 

Azi iese un liberal-cugetător în față și spune una; mâine iese alt lăbăral cu mintea-n vine și ți-o-ntoarce pe cealaltă parte. Iar poimâine, veni-va un al treilea, care-ți va spune că cei doi n-au nici o treabă cu subiectul: Bela, Vespescu și Arahat. Sau Câțu, Orban și Iohannis. Alegeți voi. 

Cine mai are autoritate în plină stare de urgență? Să fie și motivul pentru care, brusc, autoritatea a fost ciopârțită într-o comisie sau într-un Grup de Comunicate Strategice? 

Pe cine să mai credem? Vorba vine, de crezut nu mai credem în nimeni demult. 

În lipsa autorității care să confere guvernanților legitimitate, puterea a fost militarizată, marșându-se pe un plus de forță, de la o ordonanță militară la alta. 

Un vechi dicton roman spune: auctoritas in senatu, potestas in populo. Ei bine, care dintre guvernanții ce se perindă zilnic pe la pupitrul puterii mai dispun de autoritate? Autoritatea în senat, puterea în popor. Iohannis? Orban? Vela?

Dar ce mai știți despre independența justiției? El, el care veghea fără astâmpăr, neostoit și mereu preocupat la „independența justiției”, a trântit-o de gard: așa ne-am pricopsit c-o stare de urgență prelungită. Dar nu, nu doar o „stare”, ci o derogare de la aplicarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. El, garantul statalității și suveranității - a suveranității trimise la cules de sparanghel – a terminat-o cu libertățile, iar Ea, Coana Justiție, s-a reprofilat, sprijinind eforturile medicilor fără de medicație, în plină criză epidemiologică. 

În acest fel perfid am ajuns ca-n pilda fecioarelor nebune: unele-au dorit untdelemnul celorlalte, pentru ca nici unele, nici celelalte, să nu poată veghea până la sosirea mirelui. Am ajuns toți să facem același lucru, dar să n-avem de nici unele: nici sistem sanitar funcțional, nici justiție, nici libertăți.

Suntem în stare de urgență.

Resentimentul liberal, alimentat de hrana celor care-au stat mai mereu pe margine, firimiturile, capătă expresii etatiste, dar într-o formă vulgară, pervertită și limitată: atât cât le permite starea de urgență și „guvernarea” prin ordonanțe militare, nicicum impunerea unor măsuri, parte a unei strategii, prin extinderea atribuțiilor statului pentru o relansare economică.

Prin urmare, caracteristica acestei guvernări este una restrictivă, limitativă și punitivă: dulceața cubului de zahăr s-a topit, a venit vremea biciului. 

Nu știm dacă există un sens ascuns al întâmplărilor, dar am putut urmări cum de fiecare dată când România devenea galben-portocalie, criza își făcea simțită prezența. Și nu doar criza, ci și „ciumele” de tot felul: gripa aviară și gripa porcină sunt doar câteva exemple din istoria recentă. Astfel, cu mai bine de zece ani în urmă, tot în primăvară, prin luna mai, premierul de atunci, Emil Boc, întâlnea câteva fețe vest europene, ceva mai luminate, cu o explicație de Răchițele: „Yes, but you know… aviara gripa”. 

Și-a tot urmat criza aia nasoală, cu aceleași politici etatiste perverse practicate de liberali, măsuri pe care se pregătesc să le aplice și în prezent, preferențial: tăieri de pensii și salarii. Dar populimea trebuie să rămână solidară. 

Tot spre luare aminte trebuie să spunem că inflația de Ordonanțe de Urgență a început în timpul mandatului Boc la Palatul Victoria. Atunci, în timpul austerității lui Boc, Parlamentul - să-i spunem „vocea poporului”, una dintre cele trei puteri în stat, legislativă - a devenit inoperabil. Pur și simplu a fost lipsit de atribuțiile sale cele mai directe. Adoptarea legilor și hotărârilor a devenit imposibilă din cauza OUG-urilor care curgeau în neștire de la Guvern, din mâna premierului Boc.

Cum am ajuns în plină stare de urgență, cu forțele polițienești și militare pe străzi, care împart amenzi cu nemiluita, dar făr’ de lideri care să-și asume „forța faptelor” pe care le fac? Înconjurați de lideri făr’ de autoritate, deci fără legitimitate? Cu pumnul puterii în gură?

Să nu credem însă că odată cu încheierea acestei stări de urgență, vom reveni la libertate. 
Unii cu foloasele, alții cu ponoasele. 

Noi, cei care-am stat cuminți în case, vom ieși mai oropsiți decât atunci când eram îndemnați și lăudați: „Stați în casă!” sau „Fii responsabil pentru tine și cei dragi!”

„Cei dragi”, mulți dintre ei, au pierdut orice speranță stând în case și uitându-se neputincioși la jaful generalizat din țara bântuită de „ciuma galbenă”, iar alții au pierdut lupta cu viața pe paturile infecte de spital. 

Noi, cei rămași, vom fi buni de plată. 

Iar Iohannis, drept răsplată pentru supușenia ucenicului său Orban, va ridica în dar pentru acesta, starea de urgență. Cel mai umil dintre supuși, Lucovid Orban, va putea să-și celebreze ziua de naștere, în 25 mai, printre tovarăși. 

Băsescu a fost mult mai uman cu subalternul său Boc, redându-i acestuia fotoliul de primar. Iohannis îi va face cadou lui Orban doar ziua sa de naștere. 

Cum am ajuns aici?

Românii par să fi învățat prea puțin: după ce Boc le-a tăiat pensiile și salariile, l-au pus tătuc peste oraș pe timp indefinit. 

Acum nu au decât să aștepte „salvarea” de la Orban, un aparatcik fără de profesie. 

 

 

 

 

 

sursa foto: captură youtube.com

Adauga comentariu