Ianuarie 2014. Karma a făcut o vizită în România. A stat puțin pe aici, a văzut cum merg lucrurile și a hotărât să ne dea o lecție. Una „ușoară” care să nu ne răvășească prea tare, dar din care să învățăm să ne protejăm, să ne respectăm. A fost momentul în care tânăra Aura Ion și-a pierdut viața în munți. Țara a fremătat, a înțeles atunci, pe moment, lecția pe care ar fi tebuit să o învețe.
Aprilie 2018. Dosarul morților din Apuseni a fost clasat. România, părăsită pe moment de karma, a decis să refuze o lecție de viață. A decis că e bine și așa, că morții oricum nu se întorc, că nu are rost.
Un an mai târziu, karma a venit din nou. S-a uitat, a văzut cum merg lucrurile și a decis ca de data aceasta să ne lovească mai tare. Să lovească în sufletul unei națiuni, în speranța că se va trezi. Lecția pe care trebuie să o învățăm acum e scrisă pe cadavre de suflete nevinovate. O fată, Alexandra, a sperat că din 2014 și până acum, lucrurile s-au schimbat. Nimeni nu ar fi bănuit că moartea ei și gesturile pe care a ales să le facă înainte să își dea ultima suflare, vor fi cele care vor trezi în noi, pentru a câta oară, sentimentul neputinței.
Uneori, karma ne vizitează. Vine, vede cum suntem și decide ce mai avem de învățat până să fim demni de statutul de cea mai evoluată specie de pe pământ. A venit și în 30 octombrie 2015. A venit și în 77, a venit și în 89. Vine rar, dar de fiecare dată ne spune ceva. Iar noi, de fiecare dată ne batem joc de ea. De fiecare dată când un copil moare ne revoltăm 3 zile și apoi uităm. De fiecare dată când incompetența acestei nații scoate puțin capul din nisip să o vadă toată lumea, de fiecare dată, poporul ăsta întoarce privirea. Pentru că cea mai mare problemă nu e incompetența, ci indolența. Refuzul de a ne confrunta cu adevărul, refuzul de a-l schimba, de a schimba ceva în țara asta.