Unchiul Vania, o incursiune fascinantă în măruntaiele teatrului și-ale vieții

Unchiul Vania, piesa regizată de Andrei Șerban la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, este una dintre cele mai apreciate reprezentații ale Teatrului Maghiar, un spectacol  la care simplul fapt de a participa e un adevărat privilegiu, în primul rând, datorită  profunzimii și calității spectacolului și, în al doilea rând, pentru că biletele sunt întotdeauna epuizate pentru următoarele două-trei reprezentații, ceea ce le face aproape imposibil de procurat.

Am reușit într-un final să urmăresc acest spectacol, care este cu totul altceva decât am cunoscut până acum. Este un teatru inversat, pentru că spectatorul este cel așezat în scenă să urmărească actorii care ocupă întreaga sală de spectacol, tolăniți somnoros pe scaunele din sală sau făcând echilibristică pe balcoane, rostind replici care, ca necunoscător de limba maghiară, te obligă la o imposibilă alegere: urmărești subtitrarea în limba română de pe tavan, sau expresivitatea deosebită a actorilor, care dau farmecul spectacolului?

Bariera lingvistică este un motiv serios pentru care mulți împătimiți de teatru, vorbitori de limba română, nu frecventează Teatrul Maghiar, însă nu este un motiv suficient de serios, pentru că rafinamentul spectacolelor, celelalte modalități de exprimare, de dincolo de cuvinte, te fac să treci ușor peste acest impediment și ochii ți se obișnuiesc relativ rapid cu o mișcare de du-te-vino scenă-subtitrare, în așa fel încât, după o scurtă perioadă de acomodare, începi să înțelegi ce se trăiește în fața ta.

Unchiul Vania, de altfel, este într-o proporție covârșitoare un spectacol de atmosferă, care te introduce la propriu și la figurat în măruntaiele teatrului, e o reprezentație ruptă de convențiile clasice, care te rupe din propriile convenții. Dacă în Actul I stai cuminte pe scenă și urmărești jocul din sală, care uneori ajunge lângă tine, te calcă pe picioare, parcă pentru a-ți reaminti că faci parte din marea piesă a vieții, că granițele dintre ficțiune și realitate sunt, la rândul lor, simple convenții, din Actul II, în care ești invitat direct să intri, făcând stânga-mprejur, în adâncimea scenei, ești introdus într-un joc pe orizontală și pe verticală prin care actorii dezlănțuie o adevărată furtună de emoții, utilizând ca spațiu de joc, de la cabina tehnică din spatele scenei, până la platformele înalte și scările pe care fac adevărate acrobații. 

Scenografia acestui spectacol este, prin comparație cu filmul, un 3D teatral, și orice altă piesă, după Unchiul Vania, ți se va părea 2D. Nimic nu e la nivel cu restul, scena e când în față, când în spate, când sus, când jos, când în stânga sau în dreapta și chiar și pe una și-aceeași scenă sunt diferențe de nivel, de care actorii se împiedică sau cu care jonglează acrobatic. Dincolo de aspectul vizual, această aranjare scenică te forțează să intri și să te pierzi în lumea apăsătoare a unchiului Vania și a celorlalte personaje, în labirintul lor emoțional, în echilibristica unor stări sufletești paroxistice, în noroiul existențial, în tot ceea ce înseamnă deznădejde și tragism al condiției umane. Starea pe care ți-o imprimă acest spectacol este una de adâncime, pe care nu o vei uita ușor, iar măruntaiele Teatrului Maghiar, praful ce se ridică sub pașii grăbiți ai actorilor, decorurile voit sărăcăcioase și reci sunt cadrul perfect pentru a ilustra colbul existenței, banalitatea și apăsarea unor vieți peste care se așterne praful.

Subiectul piesei, descris foarte pe scurt pe site-ul Teatrului Maghiar, este următorul:

„Serebriakov, profesorul universitar aflat la pensie, se retrage la ţară împreună cu soţia lui tânără şi frumoasă, Elena. Viaţa celor de aici se schimbă cu desăvârşire, Vania şi Astrov se luptă pentru privirile Elenei, în timp ce Sonia şi Elena se simt atrase de Astrov…”

Dar, încrengăturile amoroase, relațiile dintre personaje, personajele în sine sunt simple mijloace de ilustrare a unor moduri de a fi, de a trăi, a unor sentimente general valabile, lipsite în fond de artisticitate și prezente pe scena sufletească a oricărui spectator. De aici poate și inversarea locurilor în sala de spectacol, ce sugerează că totul se joacă de fapt în privitor, și nu în teatru, că teatrul e viața însăși, iar viața e un simplu joc de teatru. De altfel, multe scene cu potențial sublim sunt întrerupte de gesturi care le taie și le reduce, în ultimul moment, chiar înainte de sublimare, elanul artistic, fiindcă, deși este ca o poezie, care poate fi interpretată într-un infinit de sensuri, această dramatizare prezintă drama vieții cotidiene, cu plictisul, cu monotonia, cu zbaterile ei, și astfel, la fel ca în viață, ridicolul câștigă mereu, înainte ca sublimul să atingă intensitatea necesară pentru a se manifesta.

„Trebuie să acceptăm că piesa e mult mai misterioasă şi mai bogată decât oricare dintre noi, să acceptăm paradoxul de a fi uman şi să acceptăm că scena nu dă soluţii, ci lasă totul deschis...", afirmă regizorul Andrei Şerban, care reușește pe deplin în demersul său de a crea o poezie teatrală capabilă a se mula ca sens și a trezi semnificații multiple în fiecare spectator, o poezie care, indiferent de interpretare, izbutește să surprindă și să încânte.

Sonoritățile romanțelor pe care personajele dansează, la propriu și la figurat, subliniază muzica tragică a trăirilor amoroase și potențează atmosfera apăsătoare a piesei, dar, ce e remarcabil la această punere în scenă e faptul că, dincolo de zbuciumul sufletesc, de trăirile agresive, pline de forță și de patos ale personajelor, în mintea și în inima spectatorului răzbate, cu aceeași tărie, și un optimism și o stare de bine, cu care rămâi mult timp după ce ieși din sala de teatru, stare conferită și de sentimentul că ai asistat la o capodoperă, la un spectacol al spiritului uman capabil de geniu și de transfigurare artistică a banalului în metaforă, a ternului în sensuri infinite.

După Unchiul Vania, chiar și limba maghiară, din care cunosc un singur cuvânt, szeretlek, mi se pare mai melodioasă și, dacă timpul mi-ar permite, aș învăța-o, doar pentru a putea înțelege mai profund spectacolele acestui teatru minunat, pe care îl recomand tuturor vorbitorilor de română, care până acum au strâmbat din nas: „Nu mă duc, că nu înțeleg limba!” 

Jocul actorilor și scenografia ingenioasă sunt atât de grăitoare, încât, la un moment dat, îți vine să nici nu mai citești supratitrarea, pentru că emoțiile autentice care sunt transmise sunt foarte ușor de înțeles și de trăit, fără a avea nevoie de vreo traducere. Pentru cei care înțeleg și iubesc arta, limba nu va fi niciodată un impediment.

Foto: István Biró, Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Adauga comentariu