Într-un sistem de învățământ românesc blazat și lipsit de suflet, distrus și ruinat moral și financiar, într-un mediu în care majoritatea doar fac ce pot pentru cât primesc (800-1000 de lei pe lună), există foarte puține excepții de oameni care încă își mai fac datoria cu pasiune și conștiință profesională; chiar și vocația, talentul înnăscut, mor sufocate în 99% din cazuri, de lațul gros ce se strânge în jurul gâtului dascălului cu buzunarul subțire.
Excepțiile, atunci când există, sunt notabile și lasă urme adânci în conștiințele elevilor ce le trec prin clase. O astfel de excepție de la regula blazării e profesorul de română Adrian Romonți, un om care își dedică și își sacrifică întreaga viață, marii sale pasiuni, predatul. E genul de individ care susține prin munca sa sistemul să nu se prăbușească, fără ca sistemul să îl răsplătească pe măsura eforturilor sale.
Drumul devenirii lui Adrian Romonți nu a fost unul lipsit de obstacole, ba chiar un obstacol i-a provocat devenirea: pe clasa a V-a a primit un 4 la română, ,,de încurajare”, ceea ce într-adevăr l-a motivat și, de voie, de nevoie, în scurt timp a ajuns să îndrăgească această disciplină, pe clasa a XI-a începând chiar să țină lecții de limba română în fața colegilor săi, încurajat de profesoara Eleonora Bratu, care i-a intuit talentul pedagogic:
,,Începând cu clasa a XI-a încrederea doamnei profesoare în mine a mers până într-acolo încât mi-a oferit posibilitatea să-i țin locul la unele dintre orele de gramatică, iar fraza «meseria nu se învață, ci se fură» a devenit pentru mine de atunci un principiu de existență; sper că am fost un hoț veritabil și că nu mi-am dezamăgit modelul.”
Printre Litere
L-am cunoscut pe Adi Romonți în facultate, la Litere, unde, la fel ca în liceu, devenise deja profesor și își ajuta colegii, adunați câte 10-12 într-o sală de curs, să învețe pentru examenele de morfologie, fonetică, sintaxă și în general pentru cele de limbă, pentru care era vestit pe drept cuvânt ca fiind cel mai bun. Dar calea spre Litere a fost una sinuoasă, părinții obligându-l să urmeze o altă facultate, considerând, pe drept cuvânt, aș spune eu, filologia, drept o specializare ce nu-i va aduce niciun beneficiu financiar. Așa a ajuns profesorul de acum să termine mai întâi Facultatea de Științe Politice și Administrative, iar la absolvirea acestei facultăți să vadă în fața sa un drum închis, pe care ființa lui nu dorea și nu putea a-l urma, un drum ce nu ducea la catedră. Fără știința părinților decide să nu se angajeze în domeniul în care era licențiat, ci să dea la Litere, loc unde, în sfârșit, se regăsește, unde își găsește prieteni pentru o viață, unde viața sa începe să aibă sens.
Cu toată pasiunea pentru filologie și ambiția de a fi primul printre femei (la Litere, procentul de bărbați fiind de 1%), Romonți nu termină șef de promoție, ci ,,doar” unul dintre primii, deoarece ,,nu neapărat biblioteca era locul meu preferat, cât mai degrabă Ernesto (club de muzică retro), Music Pub-ul de pe Horea sau Cofetăria Lia de lângă Facultatea de Litere, ce au devenit nu numai locuri de refugiu din fața cursurilor inatractive, cât, mai ales, momente unice de împărtășire a unor viziuni asupra cărților nou apărute, asupra profesorilor, asupra colegilor (colegelor), asupra vieții în general…”
După terminarea facultății a intrat pentru prima dată într-o clasă, în calitate de profesor, ,,într-o zi de septembrie 2006, la clasa a X-a E, de la Colegiul Național George Barițiu, un colectiv alcătuit doar din 30 de fete”, profesorul fiind imediat iubit de elevii săi, după cum însuși afirmă, ,,în sens artistic”: ,,Mă iubeau artistic, ceea ce pentru mine s-a constituit într-un avantaj pentru că mi-a fost destul de ușor să creez o legătură tocmai prin disciplina pe care am predat-o: literatura română”.
La fel ca în cazul oricărui alt dascăl, după prima școală, urmează un întreg pelerinaj de la o școală la alta, până la destinația finală: titularizarea. Astfel, Adrian Romonți ajunge să predea și la Liceul Teoretic Lucian Blaga, apoi la Școala cu clasele I-VIII Livada (comuna Iclod), pentru a reveni în Cluj la Liceul Gheorghe Șincai, în perioada 2010-2012, liceu de unde participă ca expert la realizarea de metodologii și programe școlare, unde are elevi de olimpiadă și promovabilitate de 100% la bac, uneori cu nota 10. Într-un final, din toamna lui 2012 devine titular la Colegiul Național Pedagogic Gheorghe Lazăr, unde încearcă să fie un model pentru elevii săi, mulți dintre aceștia urmând a deveni cadre didactice. De-a lungul anilor publică și o multitudine de auxiliare școlare și se pregătește în continuare, în permanență, pentru orele pe care nu îi place să le facă, de la un an la altul, la fel.
„Dragostea mea e româna, fiindcă româna nu mă înșală niciodată”
Cu o așa activitate didactică intensă, întrebat de viața personală, Adrian Romonți răspunde invariabil tot vorbind despre școală, definindu-și o zi obișnuită din viața sa ,,în primul rând, cu multă cafea și tutun, vicii care, dincolo de a mă constitui într-un antimodel pentru elevii mei, îmi oferă de multe ori momente unice de reală socializare cu colegii și cu prietenii. Lăsând la o parte ipostaza mai puțin serioasă a unei zile de profesor, aș putea afirma că, în profesia noastră, nu există zile identice. Ca punct comun vreau să menționez preocuparea pentru ceea ce fac efectiv la catedră, pentru felul în care înțeleg că în fața elevilor nu mi-aș permite să apar nepregătit, că în acest scop trebuie să mă documentez, să fiu informat permanent, să fiu la curent cu noile tendințe, de asemenea, cred că o atenție deosebită trebuie acordată și felului în care profesorul se înfățișează în fața discipolului, și mă refer aici la ținuta vestimentară; poate ai observat că, pentru a fi în trend, mi-am lăsat barbă…”, glumește Romonți, cu o barbă și un look exterior pe care eu l-aș asocia mai degrabă unui fotbalist, dar cu care reușește să se apropie și ca imagine de elevii săi. Tot legat de viața personală, în facultate, viitorul profesor, întrebat cum stă cu dragostea, spunea convins că dragostea lui e româna, fiindcă româna nu-l înșală niciodată…
La întrebarea dacă le-ar recomanda tinerilor de astăzi o carieră didactică, profesorul de carieră răspunde extrapolând inteligent (evitând astfel un răspuns direct), printr-un sfat general: ,,Din perspectivă subiectivă îi sfătuiesc să-și descopere o pasiune, să o fructifice și să fie foarte buni, indiferent de domeniul pe care și-l aleg.”