Am trecut (sau vom trece) rapid, ca după un fapt divers, de tragedia morții unui copil de 8 ani pe un coridor de școală din Cluj-Napoca. I-a cedat inima care, oricum, mai cedase cu un an înainte – asta-i soarta, ar zice mulți, atâtea zile a avut, nu se mai putea face nimic.
Ba nu, se puteau face multe. Anul trecut l-a găsit la timp o învățătoare și i-a salvat viața. Anul acesta nu a mai avut acest noroc. Mai mult, s-a lovit de indiferența, indolența, minciuna repetată și miserupismul autorităților publice locale. Dar și indolența și indiferența așa-zisei societăți civile care nu are capacitatea să-și identifice adevăratele probleme și nu știe să protesteze pentru chestiuni cu adevărat importante.
Noroc cu un cititor al Ziar de Cluj (căruia îi mulțumesc că mi-a atras atenția asupra unor lucruri pe care le-am uitat).
Există în Uniunea Europeană, inclusiv în comunitățile montane cu mai puțin de 2000 de locuitori, un serviciu specializat care asigură transportul elevilor pe traseul: domiciliu – școală – domiciliu.
Noi ne-am bătut joc (sau i-am lăsat să-și bată joc) de banul public pe toți politicienii care s-au fotografiat cu autobuze și microbuze școlare galbene care (majoritatea) acuma zac pe butuci prin sate și comune uitate de lume, sau mai fac cu ele câte un gheșeft primăriile mai sărace (și avem destule). În orașe precum Cluj-Napoca, în loc să punem la punct un astfel de proiect, inventăm rahaturi pentru fluidizarea traficului – rahaturi care de fapt sunt prilejuri pentru politicieni de-a mai cheltui niște bani publici cu firmele lor de casă. Cum ar fi arătat Cluj-Napoca azi, cu un sistem bine pus la punct de autobuze școlare – la fel de gratuit (vorba vine) ca și pentru pensionari? Să vă răspundeți la această întrebare când dați mărunt din buze în trafic și-I umpleți lui Boc frigiderul cu carne. Același Boc pe care-l votați de 12 ani și căruia i s-a propus acest proiect fix acum 12 ani.
Din ceea ce am înțeles de la cititorul nostru, ar trebui să existe sisteme de comunicație în interiorul școlilor, un interfon, sau linii telefonice interioare, ușor de accesat de pe coridor. De ce? La primul atac de cord suferit de către copil acum un an, învățătoarea care l-a găsit pe bietul copil căzut pe coridor a trimis copiii să cheme asistenta medicală. Dar aceasta era prea preocupată, probabil, să-și facă unghiile sau să joace un Tetris, încât să facă efortul de a crede ce îi relatau copiii și nu s-a deplasat la incident decât atunci când a venit personal învățătoarea să i-l comunice. O linie telefonică nu ar fi obligat învățătoarea să abandoneze copilul singur pe podea. De unde se vede că, măcar atunci, copilul a avut zile și “sistemul” nostru de rahat n-a putut să-l lase fără ele, chiar dacă s-a străduit (ca să zic așa).
Cum ar fi fost să existe un defibrilator în orice școala și personal informat în corecta lui utilizare. Sau măcar să fi avut o hartă a școlilor și necesităților medicale din aceste școli – un sistem integrat care să le monitorizeze, fix cum se monitorizează situațiile care necesită panică în viziunea autorităților: scandaluri în școli, droguri șamd. Un infarct îi poate paște în timpul orelor de curs chiar și pe profesori și învățători. Avem în școli, licee și universități aglomerații umane – de la 200 la câteva mii de suflete, multe cu probleme medicale nemonitorizate.
Și nimănui nu-i pasă.
Sunt convins că sunt mai multe lucruri care se pot face. Dar ar fi păcat, după acest extrem de trist episod, să nu se facă măcar acest sistem de transport public și acest sistem de monitorizare a problemelor medicale ale elevilor.