Uncategorized

Trei minute cu "Inaltul"

In fiecare saptamana, Andrei Andreicut, mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, are program de audiente. O data pe saptamana, fetele bisericesti sau simpli cetateni aflati in cautarea unor raspunsuri sau rezolvari pot avea o scurta discutie cu mitropolitul.

Audientele incep la ora 10 dimineata, dar ajung acolo la 9, sa fiu sigura ca prind cinci minute cu „Inaltul” – asa ii zice toata lumea, pe un ton jos si cu capul aplecat, in semn de respect. Inaintea mea, mai matinali, trei preoti s-au inscris deja pe lista.

E liniste mormantala, nimeni nu zice nimic, toata lumea admira picturile sau fotografiile de pe pereti – fete bisericesti, cate una, doua, sau intregul sinod al bisericii ortodoxe. Inca de la intrare, picioarele ni se afunda in covoare pufoase si curate. Persanele acopera toate podelele, de la scarile exterioare, pana la camera de asteptare, anticamera, secretariat si biroul „Inaltului”.

Ramele tablourilor iti iau ochii, la fel si mobilierul – fotoliile de piele sau cele tapitate din anticamera arata mai degraba a piese de muzeu decat pentru confortul picioarelor obosite. Cele 20 de scaune din sala de de asteptare se ocupa rapid, dar nimeni nu indrazneste sa se aseze pe mobilierul din anticamera.

In jur, doar fete bisericesti. Preotii, mai tineri sau mai batrani, au venit din tot judetul sa-l vada cinci minute pe mitropolit. Singura femeie din camera, o preoteasa roscata, cu cizme de lac si unghii tehnice bine ingrijite, citeste dintr-o carte de rugaciuni. Unii se cunosc intre ei si se saluta respectuos si zambind, altii leaga prietenii pe loc.

Din jumatate in jumatate de ora, ceasul de pe perete ne anunta trecerea timpului printr-un gong. Cand bate ora 9:30, secretarul mitropolitului apare cu un registru gros in brate.

„Haideti sa va trec pe lista, pe cei care ati mai venit intre timp. In ordinea in care ati ajuns, va rog”, zambeste el politicos.

Ai crede ca fetele bisericesti respecta regula cozii – gresit. Un parinte mi-o ia in fata si se trece pe lista de asteptare. Doamna preoteasa pleaca din pole position catre registru, inainte sa ii spun secretarului cum ma cheama, ma depaseste prin dreapta si isi spune numele.

„Parintele Sarbu, din Targu Jiu. Da, da, chiar de acolo am venit”, se repede catre secretar.

la 10 fara zece se deschide usa si toti cei din sala de asteptare se ridica in picioare. Intra „Inaltul”, un om maruntel si cu zambetul pe buze. Toata lumea isi placa capul si murmura un salut bisericos.

Urmeaza doua ore jumatate – pana la prima audienta – de pilde, povete si bancuri. Doi preoti povestesc despre excursii. Unul dintre ei merge in fiecare an la muntele Athos, altul, mai tanar, abia anul acesta spera sa ajunga pentru prima data.

Li se alatura un al treilea, un batranel simpatic, cu parul si barba alba. De fiecare data cand intra un credincios in sala, acesta ii da buna ziua respectuos si il pofteste sa ia loc. Tot el ii opreste pe cei ce vor sa ajunga in anticamera inainte sa fie chemati. Din neatentie, insa, unul ii scapa.

„Parinte, te rog, tu esti paznicul aici, la purgatoriu. Ai grija pe cine lasi sa treaca”, rade preotul fascinat de frumusetile Greciei. „Da, da, ai dreptate – zambeste celalalt – aici e purgatoriul si dincolo (in biroul mitropolitului) e Raiul. Rai Uno. Rai Due”.

Timpul trece greu si nimeni nu intra in biroul Inaltului. Totusi, preotii nu se plictisesc. Li se alatura si batranelul cu parul alb, iar glumele incep sa curga.

„Apai, stii cum ii? Fiecare zice ca sta numa’ doua minute, da’ ajungi acolo si pana sa deschizi gura, ii suna telefonul si vorbeste cate o jumatate de ora, ca ii nu stiu ce ministru. Ii drept, tu apuci sa vorbesti numa’ doua minute. Si cand iesi: S-o rezolvat? S-o rezolvat! Nu se poate! Operatia a reusit, pacientul a decedat”, povesteste, razand, cel mai dezinvolt dintre ei. Probabil i-au prins bine atatea excursii in Grecia.

Pentru ca e voiosie in grup, li se alatura si altii. Unii vor aprobare pentru niste publicatii, altii sfaturi, altii o slujba speciala, o sfintire a unei biserici ce implineste 100 de ani. „Slujba arhiereasca, ma. Sa nu zici sfintire, ca nu le place. La oameni, poti sa le zici asa, da’ aici nu, bine!”, vine un sfat prietenos din stanga. Un preot batran tocmai se imbraca in hainele preotesti, nimeni nu intra fara ele la „Inaltul”.

„Ce faci, parintele?”, se intreaba intre ei. Raspunsurile vin rapid, sub forma de gluma: „Nimic, sa nu gresesc. L-am trimis pe baiat, de dimineata, sa ma treaca pe lista, am stiut ca asa o sa fie”. „Ai probleme mari?”. „Numa’ moartea ii o problema mare. De fapt, aia ii mai mult o rezolvare”. „Iti place de domnul ala?”, intreaba un preot, inghiontind-ul pe altul. „Mie nu-mi plac domnii, numa’ doamnele”, i se raspunde. Toata lumea chicoteste, iar secretarul isi face aparitia. „Va rog sa luati loc, sa nu va mai plimbati in anticamera. Stiti, se face galagie”, spune el, cerandu-si scuze.

Mai putem trai frumos? Nu azi.

Dupa mai bine de trei ore de asteptare, mi se striga numele. Ma ridic si merg spre biroul cu usi albe. Dar nu pot intra inca. Secretarul are nevoie de mai multe informatii inainte de a ma lasa sa trec de biroul lui. Am compus un scenariu in cap, un caz care poate fi intalnit oriunde pe strada, o poveste care are, intr-adevar, nevoie de ajutor: ii zic ca am nevoie de o slujba. Ma indeamna sa fac o cerere pentru o anumita suma si sa o las la biroul inalt-preasfintitului, poate mi se aproba. Dar nu vreau asta, vreau sa muncesc. Sunt singurul intretinator al unei familii sarace, copil orfan, cu o mama bolnava de ingrijit. Am terminat o facultate – Studii Europene – am calificare, dar nu ma vrea nimeni. Inalt-preasfintitul e ultima mea sansa. Secretarul se uita la mine lung, strange din umeri si ridica din sprancene – e clar, nu am sanse de izbanda. Dupa doua minute de tacere, sunt condusa dupa usile mari si albe.

Andrei Andreicut ma asteapta in picioare, dupa care ma pofteste sa iau un loc pe un scaun identic cu cele din anticamera. Ii spun si lui povestea, ma asculta leganandu-se in scaun, dupa care, cu o voce soptita imi spune:

„Acum, stiti cum ii cu Facultatea asta? Unde puteti lucra? Eventual in colaborare cu Parlamentul European, sau unde? Am avut un coleg care a ales sa mearga acolo si eu nu prea am fost de acord. A avut un proiect cu Marga si a lucrat vreo trei ani. Dar atat”. „Oare facultatea ii de vina?”. Raspunsul vine scurt: „Da”. „Eventual lasati o scrisoare de intentie aici, la secretariat, si daca vine la noi cineva care are nevoie de un om cu studiile dumneavoastra, va anuntam. Stiti, din pacate, nici pentru absolventii nostri nu exista destule locuri de munca”, imi spune Andreicut, dupa care imi ureaza sanatate si succes.

Am asteptat trei ore pentru trei minute in birou, dar problema mea nu are rezolvare aici, pentru ca, asa cum spunea un preot in anticamera, „Biserica nu e Armata Salvarii”. La plecare, primesc o carte semnata chiar de mitropolit: „Mai putem trai frumos?”.

Eu sunt o jurnalista care are un serviciu, un venit stabil si o paine pe masa. Ce se intampla, insa, daca acest caz prezentat de mine ar fi fost unul real? Daca omul care cerea audienta la mitropolit avea, intr-adevar, nevoie de ajutor? Cu ce il ajuta pe sarmanul enorias o carte cu sfaturi?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *