Saptamana trecuta l-am ajutat pe un prieten din clasa a patra sa scrie o compunere. Trebuia sa scriem despre doamna invatatoare, despre cum o vede el, despre cum si-ar dori sa fie ea, un fel de laudatio impus la clasa. E a treia compunere intr-o saptamana. Prima era despre vacanta, a doua despre parinti si cea de ieri era despre doamna invatatoare. Primele doua ni s-au parut simple. Nu trebuia decat sa povestesti franturi din vacanta si cateva lucruri despre parinti si gata tema. In schimb, cea de a treia s-a dovedit o tema grea, un adevarat act de diplomatie care sa iti usureze viata timp de inca un an. Nu puteam sa scriem doar adevarul. Trebuia sa scrii cat de extraordinara, cat de minunata si cat de mirobolanta este ea, doamna invatatoare, cum ne-a pus ea pentru prima oara condeiul in mana si cum noi suntem azi ceea ce suntem numai si numai datorita ei.
Am dovedit-o pana la urma si, in felul acesta, dupa cele trei compuneri, prietenul meu a reusit azi primul 10 din clasa a patra. Nu-i mare lucru pentru el un 10. In schimb, mare lucru-i faptul ca a fost laudat cat de frumos si cursiv a scris, ce exprimare fina si deosebita si ce cuvinte alese a folosit. Se pare ca orgoliul doamnei a fost satisfacut, iar lingusirile ticluit scrise de mine cu cuvinte de copil au functionat. Era prietenul meu bucuros de nota, dar era si un pic nedumerit de cat de incantata era doamna invatatoare de lucrurile mai putin adevarate scrise in compunere. Era intr-un fel ca personajul lui Voltaire, Candide, care nu pricepe de ce poti fi pedepsit pentru ca spui adevarul si de ce esti laudat pentru indulcirea defectelor, atata vreme cat de mic ti se spune ca este gresit sa minti. A durat destul de mult sa il fac sa inteleaga scuzele mele pentru prima lectie de coruptie pe care, involuntar, i-am dat-o fara sa imi dau seama.
Bravo, doamna invatatoare, pentru tema dumitale! Ai reusit sa imi aduci aminte de odioasa mea invatatoare. Pe cand credeam ca am uitat de practicile „cadrelor didactice” din era comunista, dumneata faci ca totul sa para ca ar fi fost ieri. Faci sa imi aduc aminte cum, printr-o intamplare fericita in aparenta si care s-a dovedit nefericita mai apoi, am ajuns intr-o clasa mai speciala. O clasa croita pe spranceana pentru tovarasa Sabau Veronica care era in ultima decada inainte de pensionare. Era considerata cea mai buna invatatoare din scoala si toti oamenii cu putina influenta si cu ceva functii pe la partid si secu isi doreau sa-si dea copiii la ea in clasa. Nefiind suficienti copii de granguri cat sa umple o clasa au mai pus aleator si cativa copii de muncitori. Asa am nimerit si eu alaturi de cateva umpluturi fara proptele la tovarasa care personifica cel mai bine vorba „pentru unii muma, pentru altii ciuma”.
Ma gandesc si acum dupa treizeci si ceva de ani cat de trist si cat de umilitor era in acele vremuri, cum erau croite lucrurile stramb si cum gustai umilintele inca de la prima ta intalnire cu societatea. Din prima zi de scoala, imi aduc aminte doar faptul ca odioasa tovarasa invatatoare avea un zambet cald si bun dar care a durat doar cat au fost prezenti parintii in clasa si care a disparut ca prin minune dupa ce acestia au plecat. Mai aparea minunatul zambet doar cand i se adresau unii dintre copii, iar cu altii vorbea rastit. Eram destul de bulversat de inconsecventa ei si nu intelegeam nimic din felul arbitrar si ambiguu in care se purta.
Nu am inteles nimic nici din modul in care am fost asezati in banci. Am fost scosi cu totii in fata clasei si au fost citite diverse nume si acestia au fost trimisi in primele randuri iar cand s-a ajuns pe la trei sferturi ni s-a spus ca restul cati mai suntem in fata clasei sa mergem in ultimele banci si sa stam acolo unde mai sunt locuri libere. Atunci am simtit pentru prima oara ce inseamna ca tu nu contezi, ca nu esti „cineva”, esti doar „ceilalti” atata vreme cat nu esti un anume nume pe o lista.
Atunci am facut cunostinta prima oara cu coruptia. Era un termen nedefinit pentru mine, dar care prindea contur incet-incet si tot atunci am vazut pe fata parintilor mei grimasa neputintei in fata nedreptatii cand i-am intrebat de ce tovarasa a facut toate astea. Asta a fost doar prima zi de scoala. Dupa asta au urmat toate celelalte zile presarate cu umilinte si gesturi care nu faceau altceva decat sa te faca sa iti constientizezi locul umil in societate si care sa te niveleze si sa te minimizeze chiar daca aveai ceva de aratat. Traiam un fel de viata de curte de ev mediu in care domnitele uratele aveau o suita formata din domnisoare foarte urate pentru ca, in contrast cu ele, printesa sa para frumoasa. Noi, umpluturile, aveam dreptul sa fim doar prosti pentru ca imaginea beizadelelor sa fie buna prin comparatie. Aviz celor care ridica in slavi sistemul comunist de invatamant.
Mi-as fi dorit sa pot si eu sa vorbesc frumos despre tovarasa mea invatatoare, sa spun cum ne-a invatat ea sa fim oameni, cum o consider eu ca pe o a doua mama care m-a invatat cum sa ma port in societate, cum mi-a sadit ea dragostea pentru cuvant si cum datorita ei sunt eu ceea ce sunt. Ei bine, nu pot sa spun lucruri frumoase despre ea si despre sistemul de invatamant comunist, pot doar sa spun doar ca nu au reusit sa ma educe in spiritul lor, ba mai mult, au facut sa creasca in mine furia si dorinta de a face dreptate si de a lupta impotriva acestor abuzatori de suflete.
Daca ar fi sa traiesc acum dupa cum am vazut eu la tovarasa mea invatatoare, as fi acum un slugoi pe la curtile unor oameni influenti si cu stare. As fi unul care pupa in cur si linguseste doar de dragul linistii materiale si a protectiei date de cei puternici. As fi un om care ar face nedreptati chiar cu riscul de a rani suflete. As numi animale pe toti cei mai slabi ca si mine si care as crede ca nu imi folosesc la ceva, asa cum facea si ea. As iubi coruptia si as actiona discretionar ori de cate ori ar fi nevoie si mi-ar sta pavaza pentru acest comportament o intamplare la care acum zambesc amar, dar care, atunci cand s-a intamplat, a facut sa ma revolt si sa ii consider pe parintii mei neputinciosi si slabi pentru moment si sa le dau o aura minunata mai tarziu.
Asa s-a intamplat cand tovarasa mea invatatoare batea saua sa priceapa elevii ca ar avea nevoie de o punga de cafea. Adevarata valuta forte in acele vremuri. Ma infiintez acasa cu povestea si le spun parintilor mei ca ar fi bine sa ii duc tovarasei cafeaua pentru ca i-am promis asta. Ai mei suparati ca am promis ceva care nu imi apartine incearca sa imi explice ca nu au de unde sa scoata o punga de cafea. Eu le spun ca este una in dulap si ei imi dau de inteles ca aceea este pentru doctor, nu pentru invatatoare. Decid ei ca, de data asta, imi vor da spaga mie si vor duce tigarile doctorului, dar cu conditia ca eu sa nu mai promit ceva decat dupa ce ma consult cu ei. Iar a doua conditie era sa iau note bune.
Iata cum am invatat eu de la tovarasa invatatoare sa santajez, spunandu-le parintilor ca am promis, desi nu promisesem, stiind ca sunt oameni de onoare si ma vor sprijini. Asa am invatat de la tovarasa invatatoare ca si prin minciuna poti sa iti atingi scopurile. Asa am invatat de la tovarasa invatatoare cum poti fi bagat in seama vreme de vreo doua saptamani dupa ce ii duci un plocon, caci si sporul la note a fost foarte bun. Fiind pe finalul anului scolar am luat chiar o mentiune, iar cand am prins ideea cu coruptia am mai incercat si in urmatorul an sa ii santajez emotional pe parintii mei si sa ii fac sa cedeze la presiuni spunandu-le despre atentia tovarasei revarsata asupra mea. Nu mi-a mai iesit de data asta.
Atunci am primit si prima lectie adevarata, dar nu de la tovarasa, ci de la parintii mei, despre cum este corect sa traiesti, extrapoland prin exemple din viata familiei noastre si incercand sa ma faca sa inteleg faptul ca, daca ne-am baza relatiile dintre noi pe santaj si coruptie, nu am face decat sa ne distrugem familia nemaiputand avea incredere unii in altii.
Acum, gandind retrospectiv, imi dau seama ca, desi eram niste copii in vremea aia, tovarasele invatatoare au reusit sa sadeasca in sufletele noastre tot ce e mai rau aratandu-ne propriul lor exemplu.
Stiu ca aceste doamne invatatoare nu se gandesc nici un moment cat de mult pot rani si cat de mult pot modela in rau constiintele viitoarelor generatii. Stiu ca vor gasi scuze in situatia precara a invatamantului si in salariul mic, dar le aduc aminte ca lectia slugarniciei in fata inspectorilor scolari si a superiorilor este lectia lor de viata si nu trebuie predata la clasa, iar consistenta salariului a fost optiunea lor atunci cand au decis sa lucreze in invatamant. Servind scuza salariului mic le aduc aminte ca sunt pe acelasi palier valoric cu muncitorii slabi care se angajeaza acceptand un salariu mic dupa care spun ca, de banii aia putini, ajunge si munca facuta de jumatate. Aici doamnelor invatatoare va aduc aminte ca, daca ati acceptat salariul mic, nu putem construi constiinte pe jumatate si va spun ca munca asta poti sa o faci doar daca ai vocatie, nu este de ajuns sa absolvi scoala de invatatori. Cat despre temele in care ele asteapta laude din partea copiilor ar trebui sa stiti ca acestea nu ajuta la stimularea imaginatiei creative, ci la pervertirea sufletelor care ar trebui sa se dezvolte drepte si bazate pe principii morale corecte pentru o societate sanatoasa.
Stiu toate modurile in care s-ar putea scuza aceste doamne invatatoare pentru lipsa de interes si pentru relele practici la clasa, dar mai stiu si ca nu este bine ca un fost elev, asa cum sunt eu, ori de cate ori trece pe langa un raft cu pachete de cafea, sa se gandeasca: „Mama, cati de 10!”.