Sunt un norocos. Am plecat de foarte jos si m-am ridicat pe munca si inteligenta mea. Dar am mai avut ceva, poti sa fii muncitor si ambitios, nu va fi intotdeauna destul. Asta e norocul de care va vorbeam: am avut si cate o mana intinsa. Oameni speciali care m-au ajutat in momente dificile sau in momente calme. Ce importante sunt si acestea! Momentele cand poti creste spiritual sau profesional sau financiar in acalmie, fara stres. Sunt cele care pot insemna totul pentru devenirea noastra.
Si despre asta vreau sa va vorbesc. Fiindca si o farfurie cu supa e un sprijin. Un sprijin ca asa traiesti inca o zi. O zi in plus traita e o oportunitate in plus ca sa iti intalnesti sansa.
O mana de ajutor eficienta este atunci cand stii ce sa faci cu ea. Cand nu iti bati joc de sansa sau de un sprijin. Cand nu te dilesti si crezi ca pana si sansa ti se cuvine.
Cunosc oameni care au putere imensa si nu stiu ce sa faca cu ea.
Cunosc oameni care au putere enorma si ofera ajutor unor neaveniti.
Cunosc oameni care primesc sanse sau sprijin si isi bat joc de ele.
Folositi sansele, nu va obisnuiti ca vi se cuvin, faceti maxim din ele. Si daca ati primit sprijin sau ajutor vreodata, faceti si voi la fel pentru altii, dar nu oricum, ci doar celor care merita. Dati o mana de ajutor, faceti un gest, fiti minunea cuiva pentru o zi.
Le multumesc tuturor oamenilor care au contribuit la devenirea mea. Se stiu ei. Le multumesc mereu in gand, chiar daca ei cred ca eu uit cat au insemnat sau inseamna pentru mine. Nu uit. Poate nu am timp sau nu avem timp in rahatul asta de viata rapida si stresanta, dar nu uit.
Demult, acum vreo 20 de ani, un copil extrem de infometat astepta intr-o mica incapere sa se incalzeasca resoul. Un om inalt si ferm, cu o mustata care era singurul turnesol al sentimentelor sale, desfacea tacticos un borcan cu carnati si untura.
Aseza cu furculita tacticos doi carnati si niste grasime, tigaia pe foc, iar apoi in incinsatura spargea doua oua. Nu imi dadea sa mananc, ma punea sa astept sa se raceasca, “fiindca numai taranii mananca fierbinte”, imi zicea – intre timp prajind pe resou niste felii de franzela.
Cand credeam ca am scapat cu asteptarea si ma pot apuca sa hapai, imi aseza tacticos un servet pe masa. Innebuneam. El nu se grabea. Scotea o brisca cu cinspe mii de accesorii si alegea tacticos furculita. Apoi, ca un Colombo gastronomic, mai scotea din servieta un alt briceag si alegea cutitul. Doar dupa ce erau toate asezate, puteam sa mananc. Dura cam 53 de secunde, si era evaporata haleala. Va spun acest episod, fiindca omul asta mi-a facut mult bine cand mie imi era greu in orasul asta perfid. Si am uitat de el. Am uitat, fiindca viata m-a dus in o mie de locuri si mi-a dat mii de pietre de spart. Si nu trebuia sa uit.
A fost un om ciudat si hatru, crescut si el la casa de copii, alaturi de parintii mei, un om de o inteligenta rara, de un umor incredibil, dar cu o parte a sufletului intunecata ca si curul Lunii cand nu il vedem.
Viata asta inseamna pentru unii oameni un mare si continuu cacat. El a crescut in casa de copii si viata i-a dat muie de la nastere si pana la moarte, cu un fiu superb mort in chinuri de cancer, cu o viata modesta ca avutie, cu rare clipe de fericire.
Va scriu despre el, fiindca nu l-am vazut de peste 10 ani. Din cauza unei dispute, fiindca eram amandoi cocosi, nu ne-am mai vorbit deloc. Dar fara sa ne purtam ura.
Si el a murit. A cazut acum patru ani pe jos si a facut infarct. Si eu nu am stiut. L-au uitat mai toti, afara de sotie si fiica si nepoti, multi l-au uitat fiindca era un hatru si un ursuz si un mistocar care, ca si mine, ura prostii.
Si mi-a venit intr-un vis numele lui, nu un vis ocult, ci un vis cu vinovatii subconstientale, cand creierul ne-o da sus si ne mai scoate din foldere diverse fisiere.
Si cand m-am trezit, mi-am dat seama ca eu nu am morti la care sa tin. El, Doru Negrea, e singurul mort din viata mea mica de pana acum caruia ii intorc o amintire aprinsa de recunostinta.
Multumesc, Doru, pentru discutiile cu tine, pentru mangaierile tale, pentru felul tau de cacat, dur si rece, de a-mi spune ca crezi in mine si ca trebuie sa fiu un dur intr-o lume plina in general de lasi si idioti, imi pare tare rau ca nu am stiu ca ai murit, idiotule, chiar daca erai un bosorog de 60 de ani, fiindca de cand am aflat cum ai murit si mai ales de cand mi-am dat seama ca efectiv ai murit, plang, boule.
Nu ai reusit sa ma faci sa plang nici cand radeai de primele mele articole, nici cand imi spuneai ca sunt un papa lapte, dar ai reusit sa ma faci sa plang acum, cand stiu ca am fost prost si nu ti-am spus cand trebuia cat ai insemnat pentru mine.
Nu stiu unde ti-e groapa, dar nu te caut oricum, fiindca eu stiu unde esti, fraiere, esti in biroul ala mic unde faci de garda si fumezi Carpati, pregatindu-te siind ca urmeaza sa vin sa imi dai ceva de mancare si un ban de o bere, ca eu inca nu am bani, ca aia la ziar ma tin de 6 luni fara salariu.
Sa dormi in pace, stiu sigur ca meriti, dupa fututa de viata ce ti-a fost harazita de trait in aceasta tura.
PS: Numele meu este si Doru-Alin. Doru-Alin era si numele baiatului lui Doru, adolescentul ucis de un cancer jegos.