Tarnița, lacul de unde clujenii beau apă, a devenit în această vară toaletă publică și ghenă de gunoi. Niciodată până acum cantitatea de gunoaie prezentă în această zonă nu a fost atât de mare, acum nemaiexistând practic loc unde să nu vezi aruncate badoage de bere, sticle de suc, ambalaje de dulciuri, pachete de țigări consumate și fel de fel de resturi menajere.
Cum mergi înspre barajul Tarnița, încă din Someșu Rece, marginea drumului este împânzită de gunoaie, care răsar pretutindeni printre firele de iarbă, printre copaci, semn că locuitorii orașului care se dorește Capitală Culturală Europeană au trecut pe aici.
Pe alocuri, munți de gunoaie fetide se ridică în zare, un peisaj dezolant care mai și pute de-ți strâmbă nasul, adevărate focare de infecție aflate la doar câțiva zeci de metri de buza lacului.
La baza lacului, tinerii lasă în urma lor covoare de coji de semințe, dar asta nici nu ar fi o problemă ecologică, doar una estetică, dacă ei nu ar arunca, până și în lac, toate sticlele și ambalaje care le trec prin mâini.
Unii tineri, mai ecologiști, s-au gândit să scape de gunoi în stilul Pata Rât, adică dându-i foc. Numai că au ars, în bătaie de joc, până și badoagele de bere care, evident, au rămas mărturie nesimțirii lor.
Tarnița, lacul de unde bem apă, este înconjurat de gunoaie care, inevitabil, de pe maluri ajung și în apă. Blestemul gunoaielor la Cluj devine unul din ce în ce mai agresiv. După ce am ajuns să respirăm gunoaie arse de la Pata Rât, unde rampa Salprest se aprinde „spontan” de fiecare dată când această spontaneitate este convenabilă anumitor interese, în curând (dacă nu deja) vom ajunge să bem apă dintr-un lac doldora de gunoaie. Iar vina se împarte tot între gunoaie: între gunoaiele din mentalitatea oamenilor care aruncă deșeurile exact unde le produc și între gunoaiele care au infectat mediul politic ce nu rezolvă problema gunoaielor.