Cooltura

„Take, Ianke și Cadîr”, un spectacol minor cu mult umor

După ratarea magistrală cu spectacolul „Nu te pune cu somnul sau Miorița fără sens”, cei de la Mario Dance Atelier au înțeles că teatrul se face de către actori, fără imixtiuni dansatoricești, iar acum, cu „Take, Ianke și Cadîr”, spectacol montat pe scena mare a Teatrului Național Cluj, au reușit să facă teatru, încropind un spectacol clasic, fără prea multe adăugiri sau artificii regizorale, cu o distribuție interesantă și cu un decor auster, dar grăitor.

„Take, Ianke și Cadîr”, în regia lui Chris Nedeea, nu va fi o surpriză, ci va oferi o senzație de deja-vu pentru cei care au văzut online spectacolul montat magistral în 1976 de Teatrul Național din București, în regia lui Ion Finteșteanu. Spectacolul de acum păstrează în linii mari structura celui de atunci, cu mici modificări caricaturale în tipologia personajelor. 

Take (jucat de Emanuel Petran), Ianke (Petre Băcioiu) și Cadîr (Crișan Ginuc), prin interpretare, devin personaje „mai” minore față de cele ale piesei montate în 1976, care aveau o anumită amplitudine caracterială, tușe mai groase de exprimare artistică. Cele de acum sunt mai șterse, mai ales în prima parte a spectacolului, pentru că, spre final, după ce actorii se mai încălzesc în rol, personajele încep să devină realmente vii. Cadîr e ilustrat drept un bețiv dormind, care din când în când se mai trezește somnambulic să mai tragă câte-o dușcă, Baba Safta suferă de nimfomanie, având comportări de tinerică obsedată sexual, Ionel-ul interpretat de Bob Rădulescu e fad și inspid, iar Ana, jucată de Alexandra Tarce, nu se distinge cu nimic față de Ionel. Ițic, de asemenea, e transformat într-un pretins cioban, pierzându-și „rafinamentul” din piesa lui Finteșteanu.

Partea bună e că deși personajele pierd din forță, din personalitate, din profunzime și din detaliu caracterial, ele câștigă la capitolul umor, făcând astfel piesa de acum mai simpatică și mai amuzantă decât cea din 1976, care poate fi însă considerată un reper. La „Take, Ianke și Cadîr”-ul din 2017 se râde copios pe alocuri, ceea ce e un plus, chiar dacă montarea nu impresionează, iar după o oră și jumătate, ultima oră de spectacol devine chiar captivantă, odată cu intrarea perfectă în rol a actorilor.

Un fel de „Romeo și Julieta” românească, cu români, evrei și turci, „Take, Ianke și Cadîr” spune o poveste de dragoste interzisă inițial pe criterii etnice, pe criterii de „să nu supărăm gura lumii”, însă în final dragostea învinge și toată lumea e fericită și bucuroasă. O poveste ireală, așadar, de la cap la coadă, un basm la care însă spectatorul participă cu drag și cu zâmbetul pe buze, fiind un prilej teatral de destindere, de rupere de ritm și de paradigmă față de viața reală. 

Per ansamblu, așadar, „Take, Ianke și Cadîr” montat la Teatrul Național Cluj de Mario Dance Atelier e un spectacol minor, însă unul reușit, cu mult umor, o reprezentație plăcută, pe alocuri plicticoasă, dar cu multe secvențe scenice spumoase care fac ca cele două ore și jumătate să treacă pe nesimțite. E un remake mai slăbuț pentru cine a văzut spectacolul în regia lui Finteșteanu, o surpriză plăcută doar pentru cine nu l-a văzut! Un spectacol puțin peste nivelul mediocru, deci un progres pentru compania de dans cu veleități teatrale.

Foto: Facebook Mario Dance Atelier

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *