Wilhelm Dietrich e un neamț român atipic. E o persoană boemă și bonomă, care iubește libertatea și lipsa de constrângeri, ce iubește oamenii și animalele deopotrivă, așa că a ales, la vârsta deplinei sale maturități, să construiască lângă Cluj, la Sălicea, un parc de animale atașat unei pensiuni și unei viitoare mori de vânt, pentru ca spiritul său să poată alerga liber după cerbi și căprioare, să poată zbura alături de zecile de feluri de păsări pe care le crește, să poată crește sufletește alături de dragostea vieții sale, animalele și nu numai.
După ce în anii comunismului a fugit în Germania, după ce și-a dus acolo întreaga familie, după Revoluție a revenit în țară, și-a regăsit iubita din tinerețe și, după o serie de afaceri neanimaliere, s-a gândit la o ultimă afacere, de suflet. Fiindcă bunicul său a fost morar, s-a decis să facă o moară de vânt și o pensiune, cu un parc de animale, unde cei mari și cei mici să poată veni să se plimbe în natură, să poată mângâia liber animalele, pe care Wilhelm le iubește și le consideră parte din raiul său pământean.
A povesti cu Wilhelm Dietrich e o delectare – neamțul e un român blând și bun, cu o înfățișare care aduce oarecum cu imaginea tipică de Moș Crăciun, purtat de reni, iarna, pe zăpadă, pentru a aduce magie și bucurie în existența tuturor. Vorbește cald și deschis despre viața și proiectele sale și își tratează și animalele ca pe adevărate ființe umane. Cerbii sunt ,,familia regală” și li se adresează cu expresii oficiale, drăgăstoase și reverențioase, căprioarele ce-i aleargă în cale, la chemarea sa, îi sunt copii de suflet, se mândrește cu maimuța ce întregește parcul și vorbește cu afecțiune chiar și despre diferitele specii de șoareci și șobolani.
Parcul de agrement ,,Moara de vânt” de la Sălicea e expresia sufletului cald al unui sas ce s-a reîntors în România pentru a construi aici un colț de rai, pentru ființele patrupede și pentru semenii săi bipezi.
În 1980 a fugit în Germania, ascuns într-un tir
Wilhelm Dietrich s-a născut în Noistat, între Agnita și Sighișoara, în 1952. A făcut Școala Tehnică de Proiectant Construcții de Mașini și Colegiul de Management în Transporturi. În 1980 a fugit în Germania, ascuns într-un tir, cu încă 9 persoane:
,,A fost o adevărată aventură, ar trebui să scriu o carte odată. Toți sașii voiau să plece și se aștepta enorm de mult, ne-au respins de vreo două ori cu familia și eu nu aveam chef să stau la coadă și mi-a oferit unul oportunitatea de a pleca și, gata, am plecat! A venit un tir special amenajat cu perete dublu în față și acolo am fost 9 inși băgați.
Apoi, treptat, mi-am cumpărat rudele, părinții întâi. Trebuia să plătești la Ceaușescu 8 000 de mărci pentru fiecare, dar, ca să meargă mai iute, era un intermediar despre care se știa neoficial că se ocupă cu asta și mergeai, îi dădeai banii și în 2-3 luni primeai aprobarea de plecare. Așa mi-am dus familia, tata, mama, sora, am dus-o pe mătușa cu unchiul cu doi copii, și restul după Revoluție. Eu i-am dus pe toți acolo, și numai eu m-am întors… toți sunt acolo acum.”
În Germania a lucrat într-un birou de industrial engineering, la o firmă producătoare de mase plastice. Pe lângă job, însă, creștea de atunci animale, cincile, ca hobby, dar și ca o sursă suplimentară de venit. Lui Wilhelm Dietrich i-au plăcut, de altfel, întotdeauna animalele, la Sibiu având o crescătorie de nutrii.
Deși a plecat clandestin în Germania, a întreținut o legătură permanentă cu România, unde și-a regăsit marea sa iubire
Deși a plecat clandestin în Germania, a întreținut o legătură permanentă cu România. Făcea transporturi de persoane și de colete, și așa și-a reîntâlnit, în țara natală, marea iubire din tinerețe. În vremea tinereții, părinții săi s-au opus poveștii de dragoste, pe criterii etnice: ,,Părinții nu au fost de acord să ne căsătorim, ea era româncă, eu eram sas…”
Cei doi au fost colegi de școală la Cluj, iar părinții, nefiind de acord cu relația dintre ei, nu au mai vrut să-l mai trimită pe Dietrich la școală. Dar Wilhelm nu a renunțat la marea sa dragoste, și a reînnodat povestea tinerească de iubire, la maturitate, atunci când nimeni nu se mai putea opune legăturii dintre cei doi:
,,Eu știam ce a făcut și unde lucra, am auzit că e divorțată și am căutat-o. Am venit într-o cursă, că am avut unul dintre primele magazine din Sibiu, și am venit la Clujana unde ea lucra ca și creatoare și am căutat-o să cumpărăm papuci pentru magazin.”
Wilhelm Dietrich a găsit papucii potriviți la Clujana, așa că i-a dat papucii soției sale, dar a continuat să facă, pentru o scurtă vreme, naveta Germania – România. După divorț a vândut afacerile din Germania, unde avea un service auto și o firmă de transporturi, și și-a deschis mici afaceri în România. În Sibiu a început cu transporturi și cu piese auto, cu un magazin în care, pe lângă pantofi, mai vindea cam de toate (,,Cumpăram Cola din Germania și o vindeam încă în mărci în Sibiu”).
La Cluj și-a deschis un chioșc de mâncare, primul de acest gen din oraș:
,,Toți taximetriștii veneau din Centru la noi, în Mărăști, să mănânce cartofi pai. Aduceam tot din Germania, și maioneza, fiindcă cea de acolo era comestibilă, că asta din România nu era… și muștarul, tot aduceam de acolo.”
Apoi a intrat în domeniul materialelor de construcții, dar, apărând tot mai multe magazine mari, gen Praktiker, Baumax, a știut că nu poate ține piept cu marile firme, așa că a vândut depozitul și a început să construiască locuințe (,,Am zis că pot să fac câte o căsuță…”).
Criza economică l-a dus la ideea parcului de animale
S-a ocupat de construcții vreo câțiva ani și, până să vină criza, a construit vreo 10 case. Se aștepta la o criză, dar nu la una de proporții internaționale și, odată cu instalarea recesiunii de proporții neașteptate, s-a gândit să-și schimbe din nou domeniul de activitate. Așa i-a venit ideea parcului de animale ,,Moara de vânt”:
,,M-am gândit să fac o pensiune, să am de lucru, să am un venit, și am zis că numai una singură nu are rost, că nu vine nimeni. Și atunci trebuie să faci ceva de atracție și așa m-am gândit la un petting zoo. M-am gândit și la o moară de vânt, pentru că bunicul a fost morar. Vreau să și fac moara, planul, proiectul e deja făcut, am vrut să o leg de pensiune, dar mi s-a respins pe motiv că nu e ceva specific zonei. Dar eu am vrut să fac ceva deosebit, să atrag vizitatori. Ne-au aprobat să facem, dar pe banii noștri, nu pe bani europeni, și atunci am început cu animalele, iepurași, găini, sub formă de parc… și acum îl vom face grădină zoologică.”
Parcul se întinde deja pe 6 hectare și cuprinde peste 250 de animale și păsări
La început parcul se întindea pe două hectare și jumătate, iar acum are deja o suprafață de 6 hectare. După primele articole apărute în presă, incipienta grădină zoologică de la Sălicea a avut și 900 de vizitatori într-o zi.
Încurajat de afluxul din ce în ce mai mare de persoane ce-i treceau pragul pentru a vedea și mângâia animalele, Wilhelm a dezvoltat fauna parcului, iar acum are între 250 și 300 de animale, din specii deosebit de variate, de la cerbi lopătari și căprioare, până la dragoni cu barbă, potârnichi de California, pisici sălbatice, o maimuță, lame, zebu, zeci de feluri de păsări și de mamifere:
,,La început nici nu știai de unde să iei o rață, o găină, foarte complicat, mi-am închipuit eu, dar așa de repede a mers cu animalele… am adus din Germania 14 cerbi lopătari, cu care am făcut o crescătorie, și multe altele.
Eu nu am vrut să fac grădină zoologică, am vrut să fie un parc de mângâiat pentru copii, să vină să vadă iepurașul, porcușorul, măgarul, să pună mâna pe el, să îl mângâie. Nu ca într-o grădină zoologică, să fie animalele în spatele gardului. Nici acum nu vreau să aduc urși, lei, tigri, dar avem o maimuță și cerbi carpatini primiți de la o grădină zoologică.”
Pe lângă animale, Wilhelm s-a gândit să le ofere celor ce-i trec pragul și multe alte puncte de atracție: un parc de agrement, unde se poate călări, unde se organizează plimbări cu trăsura, sau, iarna, cu sania; există și un trenuleț ce plimbă copiii într-un tur al parcului, un loc de joacă pentru copii, trambulină și mini-golf vizavi, un spațiu de cățărat în pădure, pensiune ce oferă cazare, mâncare și băutură, cu alte cuvinte, de toate pentru toți vizitatorii, ce au ajuns deja la un număr impresionant, de peste 50 000.
,,Hai, mă, că sunt în Rai! Hai și fă-mi o poză!”
Deși are între 2 și 5 angajați, în funcție de sezon, Wilhelm Dietrich poate fi găsit zilnic la Sălicea, unde se ocupă personal, cu afecțiune paternă, de animalele sale, ce-i dau cea mai pură senzație de fericire:
,,De exemplu, stăteam acolo în vârf de deal și în jurul meu, 30 de căprioare. Stăteam acolo pe un ciot și în jurul meu numai căprioare și m-a sunat un prieten, și eu i-am zis: «Hai, mă, că sunt în Rai! Hai și fă-mi o poză!»”
Deși protectorul lor le iubește, animalele nu se prea iubesc între ele și nu se înmulțesc, pentru că în parc e prea multă agitație și nu au liniștea necesară, rușinându-se probabil, pudice, a se împerechea ca animalele, în văzul spectatorilor. Așa că Wilhelm are de gând să le facă, dincolo de deal, un fel de matcă erotică, unde să nu umble lumea, ,,ca să și producem ceva”. Cu toate privirile indiscrete, animalele mai emancipate și mai lipsite de prejudecăți s-au înmulțit, căprioarele fiind campioane în domeniul acesta, cu 10 pui, dar nelăsându-se mai prejos nici caii, poneii, măgarii, văcuțele sau cerbii.
Parcul se mai îmbogățește și cu animalele rănite primite de la Agronomie:
,,Mă sună ăia de la Agronomie când mai primesc câte o pasăre cu o aripă ruptă și de-aia vreau să fac și un centru de reabilitare, fiindcă eu le preiau. Animalele sălbatice rămân aici sau le mai dăm drumul. De exemplu am avut 3 ulii care s-au însănătoșit și la care le-am dat drumul.”
,,Mai sunt câteva mărunțișuri de făcut și apoi mă apuc de moara de vânt”
,,Mai sunt câteva mărunțișuri de făcut”, spune Dietrich, ,,și apoi mă apuc de moara de vânt”. Acum face proiectul de execuție și autorizația (,,Dacă ne dă, că e un semn de întrebare”) și apoi intenționează a se apuca, încet-încet, ardelenește, și, în vreo 5 ani, să termine și moara, cât mai e încă în puteri:
,,Mi-am făcut un proiect în cap, adică eu le văd toate gata. Sigur că nu le voi putea face așa repede cum mi-aș dori, dar, dacă vom fi sănătoși, le vom face.”
Bunicul său avea moara proprie și în moară Wilhelm și-a petrecut primii ani de viață, ulterior, ca tânăr, ajutându-și toată ziua bunicul morar, la țară, așa că, știind cum funcționează lucrurile într-o moară, vrea să construiască și unele angrenaje, pe care să le pună în funcțiune pentru vizitatori.
,,Am zis să fac ceva și așa mi-a venit ideea cu moara de vânt, că nu există stilul ăsta în toată țara, sunt în Dobrogea câteva din-alea grecești, mult mai mici și alt sistem”, povestește cu entuziasm viitorul morar de la Sălicea.
Moara sa va fi înaltă de 20 de metri, va avea 5-6 etaje, cu terasă de vizitare la etajul doi, iar, la ultimul etaj, Dietrich are în plan să facă un fel de cameră nupțială, unde mirii să-și poată petrece noaptea nunții, într-o atmosferă idilică, de basm. La parter moara va avea un restaurant cu geamuri de jur împrejur, ,,ca să poți să stai să te uiți în zare”.
,,Parcul e viața și copilul meu, aici e familia mea”
,,Mie îmi place să fac, nu neapărat să stau la casă acolo, deși e frumos, mai încasezi și bani, dar nu e felul meu să stau să aștept”, spune Wilhelm, fire întreprinzătoare și activă, ce nu are stare și liniște, pentru el întreaga viață însemnând activitate neîntreruptă, plină de suflet și de efort creator. Așa cum un pictor desenează peisaje, și Wilhelm a pictat pe dealurile din Sălicea, rând pe rând, căprioare, cerbi, un trenuleț, o pensiune, iar acum, în curând, o moară de vânt.
,,Am doi parteneri aici, dar care nu se implică efectiv, au pus numai bani și decidem împreună, dar, în rest, parcul e viața și copilul meu, aici e familia mea.
Am fost în Germania acum, mi-am văzut nepoțeii, 2-3 zile rezist fără să am ocupație, dar nu prea e felul meu. E mai bine aici, că am ce face, și în parc e foarte mult de lucru, să tăiem pomii rupți, să curățăm…
Sunt un om activ, nu pot fără. Chiar am vorbit cu sora mea, care-mi spunea: «Nu știu, că tu nu ai liniște, nu știu cum poți fi așa!» I-am zis: «Eu nu pot să îi înțeleg pe ăia care stau toată ziua în fața televizorului, sau care nu fac nimic în viața lor.» Nu a fost felul meu niciodată.”
La Sălicea, Wilhelm și-a găsit calmul și înțelepciunea, devenind o persoană mai pragmatică și mai calculată decât în tinerețe:
,,Sigur că, cu cât devii mai bătrân, cu atât mai sigur devii pe tine, dar și mai cam. Nu mai ești chiar așa de impulsiv, judec mai mult acuma, îmi dirijez forțele acolo unde știu că aduce ceva. Am devenit un pic mai înțelept, nu mai risc chiar așa. Nici nu mai am timp să risc.”
El se consideră o persoană neînfricată, ,,mai mult inconștientă, decât curajoasă – când mi se pare că trebuie să fac ceva, mă apuc.” I-a rămas în minte îndemnul mamei sale, din copilărie, după care se ghidează în viață: ,,Mă, băiete, când vrei să faci ceva în viață, trebuie să încerci!”
,,Să fii cinstit, punctual și harnic”
Se autocaracterizează prin valorile care îl caracterizează pe neamț: să fii cinstit, punctual și harnic. ,,Eu dacă am promis ceva, încerc să mă țin de cuvânt”, spune Wilhelm, ce constată că, totuși, trăind într-o societate, te adaptezi la mentalitatea oamenilor în mijlocul cărora trăiești, ,,încerci să îi schimbi și pe ceilalți, dar te mai schimbi și tu”. Așa că el nu se mai consideră chiar așa de neamț, cum ar trebui să fie nemții și, oricum, nici nemții nu îi plac la modul absolut, spunând că în Germania sunt prea multe reguli și obligații, ,,acolo nu poți să faci nimic, chiar nimic, aici mai reușești să te mai înțelegi, într-un fel e rău, într-un fel e bine, dar aici nu e chiar așa de strict totul”.
,,Românul e latin, e mai boem”, spune românul neamț, ce e mult mai apropiat acum de boemia sufletului românesc, decât de rigiditatea germană. Se consideră ,,mai aiurit, așa, un mic revoluționar”, căruia nu îi place ce e prea bătut în cuie, o persoană care are nevoie de libertate, de ,,un pic de spațiu de manevră”, neplăcându-i să fie îngrădit sau dirijat: ,,Nu îmi place să fiu dirijat, că vine lumea: că trebuie să faci așa și așa și așa, dar eu îi întreb: «Tu ce ai făcut în viața ta? Ei, atunci…»”
Wilhelm Dietrich e, așadar, un sas ce a preluat tot ce e mai bun, atât din specificul german, cât și din cel românesc, e un întreprinzător ce a știu să dezvolte o afacere cu suflet, ce întreține în cadrul afacerii sale sute de suflete, ce aduc la rândul lor bucurie zecilor de mii de suflete care trec poarta morii sale de vânt, ce, deși nu e încă finalizată, macină deja stresul și încrâncenarea vizitatorilor, care pleacă din parcul de animale doar cu liniște în suflet și cu zâmbetul pe buze.