Sânziana și Pepelea e o piesă de teatru care exploatează într-un mod absolut magistral prostia umană, pe care reușește să o expună scenic sub toate fațetele ei. Spectacolul reușește să coboare în derizoriu și hilar toate motivele și personajele basmelor copilăriei, schimonosind – probabil parodic – și zmeii, și pețitorii, și fata de împărat, și împăratul, și popii, și religia, și credința, și, în general, totul.
O asemenea însăilare de prostie absolută reușește să binedispună spectatorii, care râd de un umor facil și fără substanță, ale cărei principale – și singure – surse sunt inepția și limbajul moldovenesc. Multitudinea de personaje, babe și popi și altele asemenea, declamă replici-gâlceavă, din care de multe ori nu se înțelege nimic, scena devenind o piață în care totul e o varză și varza e totul.
Subiectul e simplu, sau subiectele, pentru că în piesă e vorba despre un Pepelea amorezat de-o fată de împărat, care vrea să se mărite de frica zmeului, plus, în contrapunct, despre o mare secetă, care pune pe jar un cor de bocitoare, conduse de-un popă răspopit, care invocă păgânește ploaia. Nimic nu lipsește din universul basmului, nici vrăjitoarele, nici călătoria inițiatică, nimic, decât, poate, farmecul și firul roșu al poveștii care, în scrierile pentru copii, urmărește un scop, o idee și o noimă.
Sânziana și Pepelea, prin nivelul scălămbăielilor scenice și prin naivitățile care frizează oligofrenia, reușește, se pare, să atingă spectatorii, care aplaudă frenetic, la unison, cântecelele demne de grădiniță, grupa mică – atât prin melodicitate, cât și prin versuri. Aplauzele zgomotoase nu se mulțumesc doar să acompanieze cântecele din piesă, ci recompensează sporadic și prestația unor actori, atunci când aceștia se învârtoșează mai tare în glas sau în gestică și ditirambisesc câte-un set de replici.
Am rezistat cu stoicism o oră și jumătate la minunata punere în scenă, dar, pentru că, deși am încercat, nu am reușit să mă amuz de prostia înscenată, am plecat la pauză, lipsit de curiozitatea de a mai urmări continuarea, probabil în aceeași notă tragi-comică. Nu sunt la prima încercare de a vedea acest spectacol, doar la ultima, pentru că, acum mai bine de un an, am mai intrat la „Sânziana”, dar am ieșit după nu mai mult de zece minute.
Totuși, trebuie să recunosc faptul că sunt, de această dată, în minoritate de opinie, pentru că lumea râdea, aplauda, juisa la sporovăială teatrală, pe care eu aș numi-o o șușanea, dar care bineînțeles că nu este așa ceva, ci o piesă extraordinară, cu un mare succes la public. Mă înclin, așadar, în fața minților luminate care au înțeles ce se cere și ce prinde și au reușit să aducă, în consecință, în fața spectatorilor Teatrului Național Cluj, un spectacol care, chiar dacă nu le-a luminat mințile, i-a făcut să se simtă copii și să râdă ca atare.
Sânziana și Pepelea e un spectacol ușor, la care eu am rezistat cu greu până la pauză, dar care s-ar putea să vă placă. În general lucrurile facile prind, așa că, de ce nu? Mergeți și amuzați-vă! Dacă puteți.