Roxana Fânață e o tânără actriță, de 22 de ani, proaspăt absolventă a Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca și membră a companiei independente de teatru Create. Act. Enjoy. E o artistă înnăscută, ce și-a descoperit de mică pasiunea pentru muzică și desen, iar cultivarea tuturor laturilor sale artistice culminează acum prin manifestarea lor scenică în spectacole de teatru-dans, o formă de eliberare a sensibilității prin intermediul trupului, care se mulează perfect pe mișcările sufletului.
Muzica și pictura, primele pasiuni artistice
Roxana Fânață s-a născut în Timișoara, a locuit în Arad și a venit la Cluj la 18 ani, imediat ce a terminat liceul, pentru a deveni actriță. Însă, înainte de a-și descoperi vocația scenică, a început, încă din copilărie, să cocheteze cu alte arte:
„Am început să pictez din cauza orelor de matematică, oricât de amuzant ar suna. În liceu nu îmi plăcea deloc matematica și, fiindcă mă plictiseam, desenam pe marginile caietului și, încet-încet m-am gândit să fac asta și în timpul meu liber și așa am descoperit că am o mare pasiune pentru desenul în creion, apoi am început să desenez cu cărbune și ulterior am ajuns la tempera, acrilic și ulei. Dar făceam asta doar din pură pasiune și toate tablourile le dăruiam.”
Roxana desena lucruri abstracte pentru că, pentru ea, pictura reprezintă o modalitate de materializare a gândurilor cele mai intime, a libertății ideilor. Prima sa amintire legată de desen e de la vârsta de 5-6 ani, când tatăl a învățat-o să deseneze un cal. Însă, pictura concretă nu a prins-o nici atunci, nici ulterior când, cursantă la Școala Populară de Arte din Arad, nu reușea să respecte regulile profesorului care încerca să o învețe să deseneze natură moartă:
„Asta, până când profesorul meu și-a dat seama că nu merge cu mine așa și m-a lăsat să pictez ce vreau. Și cred că de fapt îmi place să pictez din cauza culorilor; asta mă atrage, cum pot să le combin, ce nuanțe pot să obțin.
Mai pictez și acum, dar mult mai rar și îmi pare rău că nu îmi fac timp… De multe ori, ajung seara târziu acasă și îmi spun, astăzi pictez, stau toată noaptea, dar nu se întâmplă. Dar am momente în care simt o nevoie foarte puternică de a picta și atunci chiar îmi fac timp.”
Tatăl Roxanei cânta la chitară și își dorea foarte mult să își învețe fetița să cânte la acest instrument, ceea ce s-a și întâmplat, pe când mica artistă avea doar 12-13 ani:
„Spre surprinderea lui, mi-a plăcut foarte mult și am continuat să cânt, am fost și într-o trupă, îmi cumpărasem la un moment dat și o chitară electrică. Și, așa cum mă refugiez uneori în pictură, se întâmplă și cu chitara. Cânt și la tot felul de zdrăngănele micuțe, la drâmbă, ukulele și dulcimer.”
Teatrul
În clasele I-IV Roxana a făcut parte dintr-un club de teatru și, ulterior, în liceu, chiar dacă a urmat un profil de mate-fizică, din clasa a IX-a a intrat într-o trupă de teatru de amatori, în care a rămas până la absolvire. Activând în această trupă a realizat că acesta este drumul pe care vrea să îl urmeze în viață, deși nu a avut „curajul” să accepte asta până în semestrul II din clasa a XII-a, când decizia ei a fost un șoc pentru toată lumea:
„Curajul, pentru că eram obișnuită cumva cu gândul că a fi actor nu e o meserie care ar trebui să intre în calcul pentru un elev de clasa a XII-a, care ar trebui să facă ceva «serios», mai ales că provin dintr-o familie de medici. Deși, fiecare, la rândul lui, a avut câte-o pasiune pentru artă: străbunica a pictat, străbunicul meu era doctor, dar regizor amator, bunica mea a vrut să facă teatru… Deci, practic, în mine s-au adunat dorințele străbunilor!
De fapt, momentul în care am început să mă gândesc serios la a urma facultatea de teatru a fost într-un turneu cu această trupă de amatori, în Franța, la Grenoble, unde am jucat într-un spectacol, iar, după reprezentație, o actriță de acolo a venit la mine și mi-a spus că am o lumină aparte în ochi și că ea crede că sunt făcută pentru meseria asta. Atât! Și apoi a plecat. Cred că acela a fost de fapt momentul în care ceva s-a produs în mintea și în sufletul meu.”
La un an de la întâmplarea care i-a hotărât destinul, Roxana a venit la Cluj, pentru a da admitere la Facultatea de Teatru. Plănuia să încerce și la București, dar s-a răzgândit după ce, cu o săptămână înainte de admiterea propriu-zisă a participat la Cluj la unele pregătiri cu profesorii care urmau să ia viitoarea clasă:
„Săptămâna respectivă pentru mine a fost revelatoare, mi-am dat seama că nu vreau să mai plec la București. Când am venit la pregătiri am simțit pur și simplu că aici trebuie să rămân, a fost un sentiment foarte intens, că aici e locul potrivit. Am crezut foarte mult în această senzație și nu regret deloc decizia pe care am luat-o.
Am apreciat ulterior atmosfera de lucru, conexiunile care s-au creat între colegi și profesori, dorința, pe care o vedeam în ochii profesorilor, de a ne ajuta să înțelegem teatrul. În fiecare dimineață, indiferent cât de obosită mă culcam cu o noapte înainte, mă trezeam și mă duceam entuziastă la facultate, lucru pe care nu îl poți simți decât dacă ești în locul potrivit, cu oamenii potriviți. Am rămas și la masterat aici, acum sunt în anul I, la actorie.”
Teatru-dans, sau mișcările sufletului
Raluca Lupan, fosta ei profesoară din facultate, i-a propus Roxanei, după absolvire, să facă parte din compania independentă de teatru Create. Act. Enjoy. Acum actrița joacă în spectacolul de teatru-dans Eteroclit, produs de către această companie, împreună cu Robert Cristian. Un al doilea spectacol de teatru-dans în care Roxana performează în prezent este „3 ore după miezul nopții”, în regia lui Mihai Măniuțiu, coregrafia Andrea Gavriliu:
„E o găselniță nouă asta cu teatrul-dans pentru mine, deși am fost pasionată de mult. Am făcut și dans când eram mică și, în timpul facultății, m-a atras mereu zona aceasta, dar nu am experimentat-o din plin niciodată. Însă, la finalul anului III, împreună cu Robert, ne-am gândit să facem ceva împreună, mai ales că împărtășim aceeași pasiune. Și astfel s-a născut Eteroclitul, jucat inițial în cadrul festivalului Galactoria, după care am mers la casting la Târgoviște pentru spectacolul «3 ore după miezul nopții», am mai participat și la câteva workshopuri, tot pe mișcare, și toate lucrurile venind unul după altul, m-au făcut să îmi dau seama că în perioada care urmează vreau să mă axez pe zona aceasta.
Răspunsul la întrebarea «de ce» e unul foarte simplu: mi se pare mult mai intens, atât pentru cel care realizează dansul, cât și pentru privitor, pentru public. Deși, este mult mai riscant și mai greu să ajungă mesajul în sufletul spectatorului, pentru că în teatru folosești și cuvântul, iar în dans nu ai acest mijloc de exprimare, ai doar corpul tău și spectatorul poate să empatizeze cu tine, sau nu. E mult mai riscant pentru că e mai greu să transmiți ceea ce simți și gândești și de aceea cred că mi se pare și mai frumos, pentru că e o formă artistică ce are nevoie de sinceritate. Chiar dacă ai putea spune că e o coregrafie pe care o înveți pe de rost și atât, asta nu e suficient, nu e vorba doar de atât! Dacă interiorul tău nu e frământat de gândurile potrivite, corpul tău va reda doar coregrafia corectă și atât.
Nu spun că în teatru nu e nevoie de suflet, e nevoie de enorm de mult suflet, dar în dans trebuie și mai mult, tocmai pentru că nu există liantul cuvântului, pentru legătura dintre actor și spectator.
Și, pe lângă asta, am senzația că dansul oferă, în mod paradoxal, mai multă libertate, față de teatru. E o senzație pe care am trăit-o în cele două proiecte: deși exista o schemă pe care trebuie să o respecți, atât în teatru, cât și în dans, în dans vor fi întotdeauna multe mișcări neprevăzute, care se întâmplă, pur și simplu. Tu îți controlezi corpul, dar se știe, e dovedit, corpul e mai deștept decât noi și întotdeauna va avea reacțiile juste. Deși poate tu ai vrea să le înfrânezi, corpul te poate trăda, sau îți poate servi – el se mulează pe mișcările sufletului!”
Spațiul ardent al teatrului independent
Roxana Fânață își dorește să continue să activeze în zona teatrului independent, pentru că ea crede cu ardoare în puterea acestei zone de manifestare teatrală:
„Asta nu înseamnă că nu îmi doresc să am cât mai multe colaborări în teatrele de stat și nu voi refuza, voi merge la castinguri, dar ce mă bucură pe mine în teatrul independent este că întotdeauna un proiect, un spectacol realizat în cadrul unei asemenea companii, va porni dintr-o dorință aprinsă a oamenilor care lucrează la el; nu e ceva impus, e o temă care te frământă, care te macină, și tocmai de aceea vrei să o materializezi prin spectacole, prin performance, într-o formă de artă.”
Roxana se consideră o persoană închisă, visătoare, naivă. Crede în toate lucrurile care nu au un contur în lumea reală și e convinsă că fiecare are drumul său în viață, de la care uneori se poate abate, dar spre care întotdeauna va găsi o cale de întoarcere.
Scena este spațiul care îi oferă Roxanei Fânață deschidere și libertate; în fața spectatorilor actrița se simte în largul ei și se exprimă în modul cel mai profund posibil:
„Sunt introvertită în viața reală, dar în momentul în care urc pe scenă mă detașez, nu mai contează nimic, și pot să exprim ceea ce este în interiorul meu!”
Foto: Andrei Niculescu, Alin Barbir, Axel Bucau, Cristian Mihai Wunderlich