Roxana Croitoru este critic de teatru și consultant artistic la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. După absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” (secţia Română-Franceză, promoţia 1973), a fost, timp de cinci ani, profesor de limba franceză şi română, apoi a predat, timp de doi ani, cursuri intensive de limba română Colectivului pentru studenţii străini de la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Din 1978, este angajată la Teatrul Naţional din Cluj, unde a ocupat funcţiile de referent literar, secretar literar, iar, din anul 2002 până în prezent, pe cea de consultant artistic.
Începând cu anul 1994 şi până în 2000, Roxana Croitoru a fost coorganizatoare a patru ediţii, din doi în doi ani, a unei manifestări de mare anvergură în teatrul românesc, Gala Teatrelor Naţionale, ocupându-se cu organizarea de expoziţii de carte rară, fotografie şi pictură. A organizat spectacole de caritate în folosul bolnavilor de scleroză multiplă, împreună cu Asociaţia Scleroza Multiplă (1996-1998). Este coautor la trei volume colective: „Teatrul Naţional Cluj-Napoca, studiu monografic, 1919-1994”, volum editat de Teatrul Naţional Cluj-Napoca (Cluj, 1994), „Teatrul de Păpuşi „Puck” 1950-2000 – studiu monografic, 50 de ani de păpuşerie profesionistă la Cluj” (Cluj, Editura Remus, 2000). Remarcabil este „Memorialul repetiţiilor” din volumul colectiv „Vlad Mugur, spectacolul morţii”, dosar gândit şi alcătuit de Marta Petreu şi Ion Vartic (Biblioteca Apostrof, 9/2001), unde autoarea capitolului s-a dovedit un cronicar meticulos şi extrem de devotat al repetiţiilor ultimului spectacol al regizorului Vlad Mugur.
Roxana Croitoru scrie cronici teatrale în revistele Steaua, Tribuna, Teatrul azi, Scena, Apostrof, România literară, Adevărul de Cluj; a prefaţat volumele: „Afişul de Teatru”, „Tipografia, de la Gutenberg la publicaţiile virtuale”, „Spaţii hibride şi imagini de tip remix” ale artistei plastice, profesor universitar de grafică, Daniela Chiorean, și a tradus „Maryline şi Păsările” de Sylvaine Zaburowski (1991) şi „Castel în Suedia” de Françoise Sagan (1996). Este membru al UNITER (din 1997) şi membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, secţia română (din 1998).
„Viața mea, chiar înainte de a exista fizic în această lume, a fost legată de teatru”
Părinții Roxanei Croitoru, Emilia Hodiș și Titus Croitoru, au fost actori ai Teatrului Național Cluj și, astfel, chiar înainte de a exista fizic în această lume, destinul viitorului consultant artistic a fost legat de artele scenice:
„Am crescut în această atmosferă și le sunt recunoscătoare părinților că mi-au cultivat gustul pentru spectacol (nu doar pentru cel de teatru, ci și pentru operă, pentru concerte). Părinții mei mi-au dezvăluit ceea ce este frumos și ceea ce rămâne în urma unui spectacol – stilul și arta interpretării.
Nu am fost un copil crescut în culisele teatrului, mi se povestea acasă subiectul piesei, dar nu am fost târâtă la repetiții, iar venirea la teatru, la operă, la spectacolele de balet, pe care le-am îndrăgit foarte tare, era întotdeauna o sărbătoare și un eveniment. Meseria de actor este frumoasă, dar cea mai frumoasă profesie este cea de spectator!”
Teatrul a salvat-o de dificultățile din învățământ
După absolvirea Facultății de Litere, Roxana Croitoru a devenit, la fel ca ceilalți colegi de generație, profesor navetist. Cu toate că întotdeauna i-au plăcut copiii, supliciul navetei era greu de îndurat și salvarea a venit prin teatru:
„Eram în autobuz, îndreptându-ne spre școala din vârful muntelui, cu colega mea de limba engleză, care citea ziarul Făclia, unde era anunțat un concurs la Teatrul Național. Ea a citit, mi-a dat ziarul și mi-a spus: «Acesta este postul tău!»
Era un post de sufleor pe care am concurat 10 candidați, 9 cu facultate, dintre care unul – profesor de matematică, iar asta spune totul despre disperarea pe care o trăiam cu toții! În 1978, eu eram o tânără mămică și îmi doream foarte mult să fiu alături de familia mea!
Nu am avut niciun avantaj prin faptul că părinții mei lucraseră atâția ani în teatru, pentru că criteriile de angajare erau atunci cu totul altele; însă, persoana care era vizată să ocupe acel post a renunțat și astfel am câștigat eu concursul. Mama nu a fost deloc fericită că îmi schimb radical cariera, până atunci ei niciodată nu mi-au dezvăluit partea mai puțin frumoasă, chiar dură, a vieții în teatru.”
Roxana Croitoru a lucrat ca sufleor aproape 13 ani, perioadă pe care nu o regretă, cu toate că a fost una dificilă. Consideră că a învățat imens din lucrul la scenă, pentru că a putut să urmărească „facerea spectacolului de teatru cu regizori importanți sau mai puțin importanți – spectacole reușite, sau mai puțin reușite”. A avut prilejul, în toți acești ani, de a se apropia de oamenii care lucrau în diverse compartimente ale Teatrului, de a lega prietenii frumoase și profunde cu aceștia.
După Revoluție, unul dintre cei doi secretari literari ai Teatrului a plecat ca director în televiziune, Clujul a fost vizitat de turneul „Printemps de la liberte”, și astfel Roxana Croitoru a avut șansa de a se afirma, de a prelua noi responsabilități, ca angajată a Teatrului Național Cluj:
„Cu ocazia turneului, a fost nevoie de cineva care să cunoască scena, să fie un translator și o legătură între echipa franceză și tehnicienii români. În 1990 am început să colaborez și cu nou înființatul Centru Cultural Francez din Cluj, am participat la aproape toate evenimentele pe care ei le-au adus atunci, în primii ani, pe scena Teatrului Național.
În ʼ90 am preluat şi biblioteca Teatrului şi m-am perfecţionat într-o meserie pe care la facultate o studiasem doar un semestru: biblioteconomia. Am cotat 11 000 de titluri, am ordonat arhiva, afişele, fotografiile. Biblioteca a devenit unul din locurile mele preferate din teatru. Astăzi, din lipsă de spaţiu, e doar un loc restrâns, în care încape numai o persoană. Acum, împreună cu fotograful teatrului, digitalizăm afișele și arhiva de fotografii, pentru ca să rămână o bază de date cu istoria acestei instituții. Și, sigur că în prezent spectacolele sunt filmate.”
Din 1990, Roxana Croitoru a devenit secretar literar al Teatrului Național Cluj
În anul 1990, Roxana Croitoru a început să lucreze ca secretar literar, un post pe care și l-a dorit și care se apropia mai mult de pregătirea sa:
„Am dat multe concursuri în teatru, ca în jocul «Nu te supăra, frate». Secretar literar, apoi referent literar, apoi, după un nou concurs câştigat, secretar literar pentru câteva ore şi iar referent literar şi, în sfârşit, secretar literar. Jocurile de culise au funcţionat şi în alte compartimente, nu numai la scenă.
Acum mă numesc consultant artistic. M-a prins viaţa în teatru şi nu-mi amintesc să fi făcut ceva fără plăcere. În trecerea mea spre adevărata muncă de secretar literar, un rol important l-a avut criticul Doina Modola. Intuind calea pe care trebuie s-o urmez, iar eu fiind destul de timidă pe atunci, m-a investit cu o serie de responsabilităţi, mai ales atunci când a devenit director al Galei Teatrelor Naţionale. M-am implicat și am avut şansa să întâlnesc oameni deosebiţi.”
Înainte de Revoluție, secretarul literar juca un rol foarte important în teatru, era principalul constructor al arhitecturii repertoriale, era cel care imprima personalitate repertoriului, chiar dacă, în final, tot directorul decidea linia repertorială a unei stagiuni. Conform Roxanei Croitoru, selecția se făcea în funcție de valoarea textelor dramatice, de potențialul actoricesc al trupei, conform genului predilect al regizorilor și, nu în ultimul rând, după capacitatea de absorbție culturală a publicului, în funcție de cultura generală și teatrală a spectatorilor.
În perioada comunistă trebuiau respectate totuși anumite rigori, spectacolele trebuiau alese, după anumite procente, atât din dramaturgia română contemporană, cât și piese străine, din țările socialiste. După 1990, s-au impus puternic regizorii și astfel modul de stabilire a repertoriului s-a schimbat:
„În general, directorii primesc oferte regizorale și, în funcție de acestea, își fac repertoriul. Personalitatea, puterea regizorului au devenit mult mai agresive după ʼ90, într-un fel este de înțeles, pentru că atâția ani nu au fost lăsați să monteze ceea ce doreau! Acum, regizorii importanți au repertorii proprii.
Teatrul Național Cluj a avut norocul, și înainte, și în prezent, de a avea la cârmă oameni de cultură, regizori importanți, cum ar fi Vlad Mugur sau Mihai Măniuțiu.
Dacă vrei să îți readuci publicul în sala de spectacol – cum s-a întâmplat la noi, la un moment dat – este foarte important pe ce te axezi. Acum chiar avem săli foarte pline, datorită unei reorganizări, a liniei manageriale pe care a imprimat-o Mihai Măniuțiu. S-a creat un nou compartiment, cel al marketingului, care face studii de piață, iar repertoriul îl decide managerul, dar ținând cont de toate informațiile care vin dinspre marketing.”
„Ceea ce s-a pierdut este informația culturală, cuprinsă în caietul de sală”
Ceea ce s-a pierdut în prezent în teatru este, conform vechiului secretar literar, informația culturală, care se adresa întregului public, prin caietul de sală:
„Mulți regizori consideră – și asta probabil este o trăsătură a vanității, a orgoliului lor – că un spectacol este oricum înțeles, ori, după părerea mea, nu este așa. Pot să îl înțeleagă foarte bine specialiștii, dar publicul este divers și caietele de sală ofereau o bogată informație culturală, adecvată diferitelor tipuri de spectatori, într-o formă grafică deosebită.”
Roxana Croitoru a avut șansa, după ʼ90, să lucreze la caietele de sală cu unul dintre cei mai talentați graficieni, cu regretatul Mircea Baciu, decanul Academiei de Arte Vizuale din Cluj, cu care a colaborat timp de 14 ani. Afişele Naţionalului au fost prezente în cadrul unor mari expoziţii de grafică în Germania şi Portugalia, dar cea mai importantă recunoaştere pentru Roxana Croitoru s-a petrecut la Sibiu, la prima bursă de spectacole din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, unde scenograful Dragoş Buhagiar, vizitând standurile, cu un grup de studenţi, a exclamat, în faţa standului Teatrului Național din Cluj: „Uitaţi-vă, acestea sunt adevărate afişe de teatru!”
„Caietele de sală trebuie să îți dea informații despre spectacol: distribuția, date despre piesă, despre autorul acesteia și, sigur că, de multe ori, conținea interviuri sau portrete ale realizatorilor spectacolului: regizori, scenografi, compozitori ai muzicii de scenă, actori importanți sau debutanți. Puteai să faci o încadrare culturală a reprezentației și conțineau imagini deosebite”, precizează Roxana Croitoru.
Privind în urmă, aceasta nu regretă faptul că și-a dedicat 4 decenii din viață Teatrului Național, unde a lucrat cu mare pasiune, alături de regizori importanți, care au solicitat-o chiar și în calitate de dramaturg:
„Eu am fost o persoană privilegiată. Am lucrat cu Vlad Mugur la ultimul său spectacol Hamlet. L-am cunoscut din adolescenţă, în anii ’60, când era director şi prim regizor al teatrului şi ştiu de atunci importanţa pe care o acorda secretarului literar. În 2001, când am lucrat la Hamlet, venea cu o altă experienţă, dintr-un alt spaţiu, spaţiul german. M-a ridicat în rang, ca să zic aşa, am devenit dramaturg al spectacolului. Au fost zile şi nopţi pasionante în care «se făcea» textul de spectacol, aşa cum îl vedea Meşterul. Erau fascinante lungile discuţii despre un rol, actor, piesă sau căutările febrile ale unei echivalenţe în diverse traduceri, înlocuirea unui cuvânt sau facerea unui vers. A fost o perioadă de graţie. Am mai lucrat apoi cu regizori mari, interesanţi, Andrei Şerban, Gabor Tompa sau Alexandru Dabija, dar a fost altfel…
Sunt regizori care îi cer secretarului literar mai mult decât o riguroasă planificare a spaţiilor de repetiţii, un caiet de sală şi un afiş corect. Sunt regizori care au nevoie de cunoştinţele tale, de lecturile, de asocierile pe care le poţi face cu repeziciune în folosul textului, al spectacolului.
Mulţi spun că generaţia mea de secretari literari este cea a ultimilor mohicani, dar sper să nu fie aşa. Viaţa e într-o continuă schimbare, uneori ameţitoare, însă funcţionarea firească a compartimentelor care alcătuiesc teatrul trebuie respectată. Dacă nu, se instaurează haosul şi suferă «produsul», adică spectacolul, care nu mai are cum să fie de calitate.”
„În ceea ce priveşte viitorul teatrului, nu sunt nici foarte optimistă, nici pesimistă”
Cultura teatrală a Roxanei Croitoru cuprinde toate spectacolele importante jucate din anii ʼ60 până în prezent. A văzut, de-a lungul timpului, marile reprezentații, piesele de referință ale teatrului românesc și poate avea astfel o perspectivă diacronică asupra fenomenului teatral:
„În ceea ce priveşte viitorul teatrului, nu sunt nici foarte optimistă, nici pesimistă. Eu cred că teatrul, ca şi celelalte arte, are dreptul la diversitate. Tocmai prin aceasta este interesant. Cred că trebuie să coexiste spectacole mari, importante, în teatrele de repertoriu, cu spectacole pe texte de ultimă oră, făcute de tineri, în spaţii mai mult sau mai puţin convenţionale, după cum e nevoie şi de spectacole de revistă sau de cele stradale.
Teatrul este clipa, momentul, și e normal să fie mereu altfel, dar eu mi-aș dori ca în teatrele naționale, care dispun de potențial, să se păstreze spectacolele de artă. Asta nu înseamnă să nu ai spectacole experimentale, dar ai la dispoziție pentru acestea studioul și multe alte spații, în care poți să te manifești.
Ceea ce se pierde, în multe ansambluri teatrale – și e foarte grav – e arta meseriei de actor. Sunt mulţi actori care nu ştiu să-şi stăpânească uneltele: vocea şi trupul. Vorbesc ininteligibil şi se mişcă nefiresc pe scenă”, conchide consultantul artistic al Teatrului Național Cluj.