A fost, din păcate nu numai odată… o fată bolnavă, de al cărui nume vă veți interesa, domnule profesor Lucan, numai după ce veți citi acest articol.
Această tânără de numai 20 de ani, care mai are 6 frați și locuiește într-o casă simplă dintr-un sat uitat de lume a județului Cluj, mai este în viață numai datorită unui miracol provocat cu mare probabilitate de alt Dumnezeu decât acela care i-a servit „pe tavă” un rinichi actorului de comedie Alexandru Arșinel.
Maestre, bietul copil al cărui nume îl veți identifica imediat ce îi dați un telefon fostului șef al dumneavoastră pe linie de Agenție de Transplant, doctorului Dan Luscalov, ne-a rugat cu lacrimi în ochi și tremurând de indignare să-i spunem povestea suferinței cumplite și a umilințelor pe care le-a îndurat în Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal condus de dumneavoastră, cu „mână de fier”.
724 de zile în spital timp de 4 ani. „Am trecut de câteva ori pe lângă moarte, vreau să vorbesc, nu-mi dați numele și așa nu exist pentru el”
Mă uit la ea, tremură din toate încheieturile, privirea pierdută se fixează la un moment dat în tavanul rezervei unde a stat 724 de zile în patru ani. Pare extrem de epuizată, e toată numai piele și os, gâtul îi este plin de răni, mâinile îi sunt tumefiate, vorbește cu greutate. Vreau să amân discuția. Mă oprește cu un semn și îmi spune stins: „Vreau să vorbesc, nu-mi dați numele oricum nu exist pentru el”.
Începe…
„M-am îmbolnăvit de insuficiență renală cronică acum 4 ani, medicii de la Clinica Pediatrie 2 din Cluj, s-au străduit în tot acest interval să-mi salveze viața pentru că am trecut de foarte multe ori razant pe lângă „Doamna cu Coasa” sau Casandra așa cum mai este alintată moartea în grupul de tineri dependenți de dializă de care m-am atașat acum 2 ani.
Calvarul meu a început atunci când am fost diagnosticată cu sindrom nefrotic, rinichii mei s-au distrus progresiv în ciuda eforturilor făcute de medicii extraordinari Dan Delean sau conferențiarul Bizo de a-mi salva funcția renală. Cred că am făcut toate complicațiile posibile și toate reacțiile adverse la medicamentele administrate de medici. Am stat aproape 2 ani în spital din 2011 până acum. Practic din 3 săptâmâni, una am petrecut-o în spital. Am făcut pancreatită din cauza ciclosporinei, am stat o lună în clinica Pediatrie 2, se întâmpla asta tot în 2011, apoi stomacul a început să mă supere rău de tot, am vomitat cu sînge și am mai stat o lună.
După puțină vreme am făcut tromboză la picior, am crezut că o să mi-l taie, se învinețise și se umflase îngrozitor. Din toamna anului 2012 până în primăvara anului 2013, am stat 6 luni în spital la Pediatrie 2 după ce în puținele zile pe care le-am petrecut acasă mi-a țâșnit dintr-odată sângele pe nas și pe gură. Știu că am plecat la Cluj cu autobuzul să mă internez din nou și oamenii m-au cărat în brațe pentru că am leșinat de câteva ori. Salvarea vine greu pe-aici și de aia nu am mai chemat-o. Atunci am simțit că o să mor pe drum…
La un moment, dat din cauza unor medicamente, nu am văzut câteva zile aproape, nimic, m-am speriat îngrozitor, am crezut că voi rămâne oarbă definitiv, dar mi-am revenit cu ajutorul medicilor de la „Pedi 2”.
„Prima dializă, 11 octombrie 2012, ziua în care s-a născut sora mea. Am văzut-o doar după 6 luni, atunci când am ieșit din spital, era mare deja…”
„În 11 octombrie 2012 am început dializa, nu voi uita niciodată această dată, nu din cauza faptului că am început acest tratament chinuitor de care depinde supraviețuirea mea, ci pentru că atunci s-a născut sora mea cea mai mică, o iubesc așa mult. Eram în spital când s-a născut Andrada-Roxana și nu am văzut-o decât după 6 luni, era deja mare. Au fost extrem de stresante și epuizante psihic lunile nesfârșite în care am fost țintuită pe un pat de spital. Timpul trece foarte greu, Pediatrie 2 a devenit a doua mea casă din păcate și din fericire în același timp. Medicii, asistentele s-au purtat cu multă atenție cu mine, însă să vezi atât de rar lumina soarelui și să urmărești atâția copii bolnavi cum vin, se vindecă și apoi pleacă și eu rămân tot aici, a fost aproape insuportabil.”
Cere o mică pauză, își trage sufletul…
„Vreau să vorbesc despre transplant, cea mai neagră perioadă din viața mea, 4 luni și o săptămână, un coșmar din care am crezut că nu mă mai trezesc”
„Am făcut transplantul în 27 iunie anul acesta, am privit acest moment cu mare speranță, dar s-a dovedit o mare dezamăgire. Am știut că nu toți rinichii transplantați funcționează, dar am sperat că eu voi fi printre cei norocoși. Nu a fost să fie, medicii spun că boala mea cronică a recidivat pe rinichiul tranplantat. Am stat multe zile la Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal condus de profesorul Lucan, pierdeam multe proteine, s-au străduit să salveze rinichiul, nu au putut sau nu au știut să facă mai multe pentru mine. „Sora mea de rinichi”, o tânără parcă din Târgoviște s-a externat și am auzit că îi merge bine celălalt rinichi de la donatorul în moarte cerebrală. Mă bucur mult pentru ea. La mine nu a mers rinichiul și asta mă afectează mult, dar, mai mult decât suferința fizică, mă doare inima de modul în care s-au comportat cu mine după transplant profesorul Lucan și unii medici de la Institut.
Problemele au început atunci când am făcut primele dialize în compartimentul de specialitate a Institutlui, acolo am făcut câteva ședințe de dializă după transplant care aveau ca scop forțarea rinichiului să urineze dar și să-mi scoată apa din țesuturi. Mă umflasem ca un balon din cauza acumulării de lichide,rinichiul nu scotea urină suficientă și tot surplusul se așeza pe organele vitale. Plămânii s-au umplut de apă, respiram din ce în ce mai greu. M-au transferat după mai multe zile de la Institut, la Clinica Pediatrie 2. Am uitat să vă spun, în tot acest interval, nu a venit profesorul Lucan niciodată să schimbe măcar o vorbă cu mine. M-a pansat parcă o singură dată, fiul lui, Ciprian. Au fost foarte atenți cu mine doctorii Moga și Elec și o domnișoară doctor rezidentă, Simona. Un medic cald și atent a fost și doctorul Bărbos.
„Mi-au scos rinichiul în data de 30 octombrie, anul acesta, după 4 luni și trei zile, atunci am devenit INVIZIBILĂ pentru Lucan”
„Ajunsă din nou la Pediatrie 2, după ceva vreme, am început să fac febră mare, 40 de grade. Rinichiul s-a infectat și medicii de aici m-au anunțat că organul tranplantat trebuie scos urgent, dacă nu, voi face septicemie și voi muri. Nu am avut nici un fel de reacție, mă săturasem să sper, durerile de oase, de spate, de mâini, erau cumplite. Am slăbit 10 kilograme în 3 luni, de la 46 la 36 de kilograme, eram numai piele și os. M-au dus cu Ambulanța la Institut și m-au cazat într-o cameră de la mansardă.
Aveam hemoglobina aproape 7, eram foarte slăbită, am ajuns într-o zi de marți, în prealabil am făcut o lungă ședință de dializă, luni, la Pediatrie 2. Nimeni nu m-a băgat în seamă când am ajuns. Doctorița Munteanu mi-a făcut formele de internare dar am stat pe o bancă albastră în sala de așteptare pentru că mă dureau cumplit oasele și stomacul, piciorul se umflase și el de la rinichi…
Eram obosită, așa de obosită… Am stat acolo, a nimănui, de la ora 9 până la ora 16. Nu am putut mânca nici măcar un colț de pâine.
„A venit Lucan în vizită, medicii și asistentele s-au aliniat ca sfinții pe pereți. La mine, nici nu s-a uitat, nu m-a băgat în seamă”
„Într-un târziu, m-au dus într-un salon la mansardă, m-am așezat pe un pat extrem de incomod care mi-a intensificat durerea din tot corpul, am simțit cum îmi intră arcurile în spate. I-am rugat să îmi facă un calmant, că nu mai puteam de durere. O vreme nu a venit nimeni la noi, eram cu o colegă de cameră din Suceava, nu avea transplant, avea alte probleme la rinichi, i-am zis într-o zi: „Putem muri aici, că nimeni nu întreabă de noi”.
Veneau numai dimineața să ne ia febra, se uita la colega la sonde și ne golea pungile cu urină. Nici cu colega nu vorbea nimeni, plângea săraca tare pentru că o durea rău sonda instalată în vezică. Odată l-am văzut pe Lucan că a venit la vizită, atunci a început o agitație mare, toți medicii și asistentele s-au aliniat ca sfinții pe pereți ziceai că a venit, vai Doamne…. A mai venit Lucan și în alte zile în salon, fără să zică nimic, chiar și după ce a plecat acasă colega mea, îl interesau știrile și se uita la televizorul din camera mea. Avea tot timpul o sticlă cu apă în mână, venea se uita la ceva, ce i se părea interesant la televizor și pe mine mă ignora complet. Am stat două săptămâni acolo și cu mare greu s-au hotărât să-mi scoată rinichiul, am plâns așa tare într-o zi că a venit o infirmieră și i-a anunțat pe doctori și apoi s-au îndurat să mi-l scoată, nu mai puteam de durere. La Pediatrie 2 m-am simțit ca acasă, la Institutul lui Lucan, m-am simțit foarte neglijată.
„M-au cazat la mansardă într-un salon în care curgea apa din geamul din tavan și baia era veșnic murdară”
„Într-o noapte a fost așa de frig, era o zi de vineri, s-a luat căldura în toată clinica, am înghețat toată ziua și toată noaptea. În altă zi a plouat mult și din geamul Velux din tavan a început să curgă apa șiroaie, ne-a fost frică să mergem la baie pentru că era apă multă și ne-am temut să nu alunecăm. La baie era o pompă care suna infernal de fiecare dată când trebuia să tragem apa după ce făceam la WC. Nu funcționa bine deloc pompa aia pentru că tot timpul rămânea closetul înfundat și mirosea îngrozitor și chiuveta se înfunda tare. Caloriferul din baie era și el ruginit și igrasia cuprindea tot peretele din baie pentru că erau ceva scurgeri din tavan și acolo. Infirmierele curățau de două ori pe zi în dorul lelii. Nu m-am gândit că în clinica lui Lucan voi găsi o asemenea mizerie„.
„Medici sufletiști, doctorul Elec, Moga, Bărbos și doctorița Simona”
„Nu toată lumea se poartă în clinică ca Lucan, am găsit și medici buni la suflet ca doctorul Elec și doctorul Moga, ei mi-au scos rinichiul, așa am înțeles, s-au purtat foarte frumos. M-a impresionat o doctoriță, Simona, medic rezident cred. Și nefrologul clinicii, doctorița Muntean, pare un om bun, dar este foarte repezită, pare că o fugărește cineva tot timpul. Anestezistul Adrian Bărbos mi-a vorbit întotdeauna cu răbdare. M-am simțit umilită de Lucan pentru care am fost INVIZIBILĂ tot timpul și de unele asistente care au strigat la mine atunci când le-am cerut ajutorul. Nu cred că toate sunt la fel, poate am nimerit eu prost în locul unde am fost îngrijită, ne-a povestit, A.S.D dintr-un sat uitat de lume din inima Ardealului.
Un copil nefericit, într-o lume a transplantului unde pacienții sunt împărțiți clar,strident după rang și valoare socială.
Remember cazul „Arșinel”. Lucan este pentru unii „mumă” pentru alții „ciumă”
Acum câteva zile comediantul Alexandru Arșinel și-a lansat la târgul Gaudeamus cartea „Și a fost mâna lui Dumnezeu”. Din conținut se poate vedea clar că dumnezeul lui Arșinel a fost profesorul Lucan.
Nu vă îndemn să o cumpărați decât dacă aveți bani și de multă lămîie pentru greața care vă poate apuca când o să citiți osanalele nord-coreene pe care i le dedică, „Bădia” din Dolhasca profesorului de renume mondial Mihai Lucan, născut întâmplător în același județ pitoresc Botoșani, cu celebrul actor.
Merită totuși să citiți fragmentele de mai jos și să vedeți contrastul flagrant între modul în care se comportă Lucan cu VIP-urile și „halul” în care ignoră bolnavii amărâți cu „pile” numai la Dumnezeu sau la niște doctori ca Aurel Bizo.
În primul rând, Arșinel reia cu maxim tupeu, în carte, teza favoritismului, susținută în prima conferință de presă de după transplant, relatând suculent detaliile zilei în care a fost chemat la transplant, printr-un sistem personalizat, încă neomologat de Agenția de Transplant și de către Ministerul Sănătății, telefonic,direct de către profesorul Lucan, care îi găsise un donator.
Câți bolnavi de pe lista de așteptare credeți că au fost sunați personal de medicul Lucan pentru a veni la transplant? Știu că știți răspunsul.
Citiți și nu vă cruciți: “A sunat telefonul meu… Atunci, am simţit că a fost mâna lui Dumnezeu! Era profesorul Mihai Lucan: «Maestre, sunteţi în ţară? Mâine dimineaţă, la ora 9.00, vă rog să fiţi la Cluj. Se pare că am găsit un donator»” (vezi AICI).
În aceeași carte bătrânul actor, îndoit de „șăli” reia povestea lacrimogenă a modului EXTRAORDINAR în care s-a purtat profesorul Lucan și soția acestuia după transplant. Iată ce declara Arșinel ziarului Ring acum câteva luni:
„Profesorul Lucan vine şi mă pansează personal. Este extraordinar. Soţia lui mi-a trimis astăzi ciorbă de perişoare. Sunt nişte oameni extraordinari. Îmi fac o convalescenţă de aproape că nu-mi dau seama că sunt totuşi într-un spital”, a mărturisit Arşinel. (AICI).
Nu pot să vă redau și alte fragmente asemănătoare din cartea mai sus-amintită pentru că nu am un Emetiral cu mine, însă câteva întrebări pentru comentariile la articol, merită adresate, evident, în eter.
Doamna Lucan, fosta președinte a Asociației Femeilor Ortodoxe din Transilvania pe vremea regretatului Bartolomeu Anania și, din câte am auzit, un creștin practicant, la câți bolnavi care trăiesc doar din pensia de handicap le-ați făcut ciorbă de perișoare în perioada în care au fost spitalizați?
Domnule profesor Lucan, de când nu ați mai pansat un bolnav care a venit la clinică cu „trenul foamei”, Iași-Timișoara Nord? La clinica de stat, nu la Lukmed, să ne înțelegem…
Ce șanse sunt ca Arșinel să stea în același salon de la mansardă din al cărei tavan curge apă cînd plouă în situația în care vine la un control la Institut sau atunci când va mai avea nevoie de un nou transplant? (Doamne ferește!).
Profesorul i-a promis lui Arșinel, în emisiunea lui Gâdea că se rezolvă și cu un alt rinichi, numai că îi va schimba numele cu al meu, ca să nu afle presa. (vezi AICI)
Rămâne absolut valabil tot ce am scris în scrisoarea deschisă de acum câteva luni, domnule profesor Lucan și mult iubitule actor Alexandru Arșinel (AICI), dintr-un motiv foarte simplu, nu s-a schimbat nimic în clinica profesorului Lucan, doar faptul, deloc lipsit de importanță, că nu se mai ia șpagă aproape deloc la transplant. Nici înainte și mult mai puțin după…
Profesorul Lucan nu a înțeles nimic din scandalul declanșat de afirmațiile iresponsabile ale domniei sale după transplantul „dedicat” lui Arșinel. (AICI)
Comportamentul acestuia cu pacienții amărâți, cum se poate observa lesne în mărturia de mai sus, a rămas același, EXECRABIL.
Cartea comandată de artistul de comedie dovedește faptul că sfatul soției care îl îndemna să fie mai reținut cu declarațiile în spațiul public, în contextul în care știe foarte bine că a ajuns să intre la transplant cu prioritate datorită simpatiei pe care i-o purta șeful Institutului de Transplant din Cluj, nu a fost ascultat. (AICI)
Este la modă încă o vreme să cităm din președintele nou ales, Klaus Iohannis, ca din clasici, noul președinte al României spunea că: „Țara noastră nu poate privi spre viitor, fără să-și rezolve problemele din trecut”
Anul acesta am condus pe ultimul drum patru tineri cu insuficiență renală cronică, fiecare și-a primit, în timpul vieții lor scurte și chinuite, doza de umilință din partea profesorului Lucan, la fel ca Adina Bleotu care a plecat printre stele acum 2 ani.
În numele multor copii și tineri bolnavi, umiliți de sistemul pus la punct de Lucan, am depus la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj, o plângere penală împotriva Institutului Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj-Napoca. De câteva luni bune, s-a așternut o liniște mormântală asupra dosarului cu numărul 8851/27.09.2013.
Nimeni nu mișcă nimic cu rezolvarea abuzurilor din trecut ca să poată privi cei 15000 de bolnavi dependenți de dializă, de la noi, cu încredere, viitorul activității de transplant din țara noastră.
Domnule profesor Lucan, stimate actor Alexandru Arșinel, am fost la mormântul Adinei în această toamnă caldă, după ce am trecut cu o zi înainte pe lângă sicriul Deliei Grădinaru care a murit într-o zi de joi, în luna octombrie. Vă sună cunoscut numele, Maestre?
Priviți cu atenție această fotografie și faceți o vreme liniște și loc României Bunului Simț.
Sunt prea multe morminte în lumea bolnavilor cu insuficiență renală cronică ca să vă hiliziți zglobii în cărțulii scrise în spiritul „Epocii de Aur”.
Domnule Arșinel, nu mai spuneți pe la colțuri că vă pare rău de faptul că v-ați născut aici, dacă vedeați lumina ochilor în Germania nu ajungeați atât de lesne să faceți un transplant renal.
Un tânăr cel puțin la fel de compatibil ca dumneavoastră cu rinichiul provenit de la tânărul sinucigaș și care aștepta de mai mult timp pe lista de așteptare ar fi făcut transplantul înaintea domniei voastre.
Profesorul Lucan dacă vedea lumina zilei în aceeași țară în care s-au născut și strămoșii lui Iohannis, era întrebat de mult timp de Justiție cu ce drept a direcționat discreționar, zeci de ani, rinichii multor români decedați, unor străini veniți de peste mări și țări?
Dacă oamenii legii nu erau mulțumiți de răspunsuri, „Bădia” Lucan juca de mult barbut cu Becali la Rahova sau își scria memoriile împreună cu Năstase într-o cameră cu gratii la geam.
Am votat acum câteva zile pentru „România lucrului bine făcut” cu gândul la o doamnă cu ochii legați care are în mână o balanță.
În Cluj, doamna aceasta avea un nume, Elena Botezan.
Pentru cei ca ea, azi îmi voi scoate steagul cu însemnele monarhiei și voi striga:
La mulți ani, România! Trăiască DNA și DIICOT!
Apoi, liniștit, mă voi uita în stele după eroii mei de ziua națională: Claudia Safta, Adina Bleotu, Daniela Liteanu, Gabriela Miciu, Viorel Bora, Delia Grădinaru și… voi zâmbi cu dor.