Playlist este ultima premieră a Teatrului Național Cluj, primul spectacol din acest an, care s-a jucat în acest weekend cu sala plină (în Studioul Euphorion). Piesa e o radiografie foarte reușită a „epocii de aur” comuniste, surprinzând schematic specificul acesteia, prin tehnica amănuntului semnificativ. Detalii sfâșietoare din viața cotidiană, precum frigul, foamea, întunericul casei și al minții claustrate într-un univers comunist fără deschidere spre lume, li se înfățișează spectatorilor pe scenă prin intermediul unei familii româno-maghiare ce caută să se fofileze vremurilor totalitare, cărora încearcă să le supraviețuiască fără dizidențe fățișe. Soția, o profesoară de muzică frustrată de lipsa de orizont cultural a epocii, este mai îndrăzneață și, când se ia curentul, mai aruncă câte un: „Iar au luat comuniștii lumina!”, spre dezaprobarea imediată a soțului, inginer, scriitor şi eseist diletant, membru al cenaclului SF Andromeda, un tip conformist, ce vrea doar să-și vadă de viață, așa cum i-a fost dată, fără eventuale probleme cu autoritățile vremii. Cei doi au o fiică, doar sugerată în primele scene, prin muzica de pian pe care o studiază, dar care apare mai spre final ca un rebut al generației părinților care, prin frică și docilitate, și-au ratat atât prezentul, cât și viitorul.
Playlist este o istorie scenică foarte densă și fidelă a unei epoci care astăzi le trezește zâmbete spectatorilor mai tineri, celor care s-au născut după Revoluție, dar care îi indignează pe cei mai în vârstă, care se pot recunoaște în povestea care le este spusă dur, verde în față, pe scena Naționalului clujean. Playlist-ul acestui spectacol conține piese dintre cele mai variate, reprezentația începând pe tonalități umoristice (viața de familie în epoca de aur, cu particularitățile ei) care evoluează treptat spre note mai grave (după ce familia este luată în vizor de Securitate), note ce evoluează dramatic (trecând prin momentele Revoluției, înfăptuită de acasă, cu teama chiar de a deschide televizorul), totul încheindu-se tragic, prin ratarea finală a acestei familii a cărei fiică se sinucide, nu înainte de a le expune, fără menajamente, părinților ei, întreaga poveste a ratării lor (și implicit a copilului lor, asupra căruia adulții și-au proiectat toate frustrările și neîmplinirile, cu scopul de a le fi împlinite de către copil, la maturitate).
Farmecul acestei piese este dat în primul rând de către actorii care interpretează roluri magistrale, începând de la Ovidiu Crișan, ce intră perfect în rolul unui profitor al vremurilor prin care trece, al individului care nu se zbate să lupte contra nedreptăților sociale, care se mulează și se adaptează perfect atât comunismului, cât și epocii de tranziție. Un personaj molcom, împăcat cu situația sa de trăitor de rând, Laurenţiu Pogăceanu, capul familiei, încearcă în permanență să o tempereze pe soția sa, Orsolya (interpretată de actrița Teatrului Maghiar de Stat, Emőke Kató), o revoltată fadă împotriva sistemului, care poartă lungi dialoguri telefonice în maghiară (fără traducere, din păcate), care stârnesc zâmbete spectatorilor ce înțeleg – sau nu – ce se vorbește pe scenă.
În ramă, planurile scenice includ și scurte fragmente din emisiuni de televiziune „de scandal”, interpretate parodic, în tușe groase, de moderatorul TV jucat de Matei Rotaru, alte surse ale umorului prin scenele intempestive, alerte, grotești, ca într-o veritabilă emisiune tabloidă de televiziune în care insignifiantul primește valori apocaliptice, exacerbate până la ridicol. Adrian Cucu, în rolul colonelului de securitate Verdinaș, devenit după Revoluție un de succes om de afaceri, își interpretează personajul cu o vădită plăcere și cu autenticitate, la fel și Mihai-Florian Nițu, un actor care debutează în această piesă pe scena Naționalului, ca nou membru în echipa de actori clujeni, prin rolul lui Omar, un prieten de familie care se dovedește ulterior terorist. Sânziana Tarța, actrița ce interpretează rolul fiicei familiei Pogăceanu, susține la final un lung monolog prin care denunță toate erorile generației părinților ei, generație care a reușit să își rateze nu doar propria viață, ci și pe cea a copiilor, prin complicități vinovate cu regimul bolnav pe care l-au susținut prin docilitate, distrugându-și copiii printr-o educație greșită prin care i-au dus într-un final la moarte sufletească.
Scenografia vine să completeze atmosfera acestui spectacol prin elemente puține, dar de efect: un scrin, un macrameu, o canapea pe care familia își doarme coșmarul comunist și postdecembrist, un pickup, toate pe o scenă rotativă care întoarce personajele pe toate fețele și fațetele personalității lor, personalități grave, construite actoricește în profunzime. Proiecțiile video alb-negru cu ultimul discurs al lui Ceaușescu, emisiunile TV care pot fi urmărite într-o scenă din spatele scenei contribuie la o lume în care spectatorul se scufundă total, recreează atmosfera autentică a istoriei comunismului și postcomunismului, permițându-ne să retrăim amintiri estompate nu de mult.
Prin jocul actorilor, prin scenografie, prin lumini și prin sonorizare, „Playlist” reușește să devină ceea ce puține piese de teatru reușesc: o felie de viață, o istorie vie, o reprezentație în care spectatorul uită că este la teatru și trăiește totul aievea, râzând, plângând și indignându-se odată cu personajele. E o piesă care poate fi privită cu detașare și cu umor de către spectatorii mai tineri, dar care îi poate revolta pe cei mai în vârstă, tarele generației lor, ilustrate cu emoție și realism, creând, cu ocazia premierei, momente de forfotă în sală printre sexagenarii și septuagenarii care nu s-au putut abține să își manifeste pe alocuri, vocal, dezacordul, chiar în timpul monologului Sânzianei Tarța, într-o liniște totală și gravă, deranjată doar de vociferările lor care astfel au confirmat ratarea unei generații care, în 60-70 de ani de viață nu a învățat că la teatru nu se vorbește în timpul spectacolului, din respect față de actori și față de ceilalți spectatori.
Dacă „Artă” rămâne bijuteria coroanei repertoriului Teatrului Național Cluj, „Playlist” va fi de acum înainte o piatră prețioasă din această coroană, întinată în trecut prin câteva fake-uri de cea mai joasă speță. Este de remarcat faptul că, în ultimii doi ani, repertoriul Teatrului Național s-a îmbunătățit considerabil prin renunțarea la anumite pseudospectacole (sau cel puțin prin programarea mai rară a lor) și prin înlocuirea șușanelelor cu noi piese de o indiscutabilă valoare artistică. Dacă până nu demult spectatorii mergeau cu neîncredere la premiere, obișnuiți să vadă magistrale ratări, acum noile spectacole (printre care și Playlist) le oferă – de cele mai multe ori – iubitorilor de teatru o surpriză plăcută!
Este îmbucurător faptul că, în ultima vreme, s-a renunțat la experimente teatrale fără valoare artistică în favoarea unor piese montate mai clasic, mizându-se mai mult pe profunzimea sufletească, pe personaje complexe și bine conturate, pe o scenografie în acord cu subiectul piesei, și mai puțin pe kitsch scenografic și pe scălămbăieli actoricești fără noimă. Prin Playlist, Teatrul Național Cluj introduce o nouă piesă plină de farmec în playlist-ul său, un spectacol care, pe o scară de la 1 la 10, merită deocamdată un 9.90, o piesă care ar putea tinde spre 10 prin rafinarea ulterioară, de-a lungul reprezentațiilor care vor mai urma, a jocului actoricesc, care la data premierei a avut mici scăpări, de înțeles însă, dată fiind complexitatea rolurilor.
Foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj