Din oras

Mein Kampf – un spectacol de 2 lei la Teatrul Național Cluj

Simplificând lucrurile, în linii mari, există trei categorii de spectacole de teatru: bune, nule și proaste. Despre un spectacol bun sau despre un spectacol prost e foarte ușor să scrii. Fiindcă ai ce să descrii. Dar ce te faci atunci când participi la un spectacol nul, la o piesă fără conținut, fără substanță, care nu îți oferă nicio încărcătură emoțională sau rațională…? Ce poți spune despre un spectacol ca Mein Kampf (jucat la Teatrul Național Cluj), spectacol ce nu te revoltă și nu te încântă, ci pur și simplu te lasă rece, sau eventual te adoarme…? 

,,MEIN KAMPF este un exorcism, un uriaş hohot de râs, un cântec de libertate în care autorul, victimă a terorii naziste, tratează oroarea într-o manieră neaşteptată. Shlomo Herzl, un evreu bătrân vânzător de cărţi, primeşte în azilul său de noapte un tânăr lipsit de talent, sosit la Viena pentru a studia la Academia de Arte Frumoase. Tânărul este numit Hitler, personaj egocentric şi frust, paranoic şi vanitos, un nazist în devenire. Shlomo ar fi putut să perceapă pericolul care se apropia, dar el nu vede în tânărul Hitler decât un obişnuit semen al lui”… cam asta spun reprezentanții Teatrului Național în descrierea piesei de pe site-ul oficial. Din păcate, toate astea rămân doar pe hârtie. Comparând acum cu ochii minții spectacolul de pe scenă cu descrierea sa, imaginile nu se suprapun. 

În ce a constat de fapt această piesă? Mulți actori pe scena mare sporovăiau ca vrăbiile. Cip-cirip-cip-cip-ciriip! La un moment dat, un personaj feminin cotcodăcea galeș. Vrăbiorii ciripeau, vrăbioarele cotcodăceau găinește, fără ca eu, ca spectator, să pot urmări și înțelege ceva din gâlceava sau agitația păsărelelor artistice. 

Normal că o ciripeală păsărească ,,ce se respectă” nu a respectat niciun fel de fir epic, logic, nu a avut  nici o acțiune închegată sau vreun personaj păsăresc bine reliefat, ori vreo intrigă, ceva, vreun sens. Nu. Toți păsăroii și toate păsăricile ciripeau (cotcodăceau uneori) fad, insipid, nediferențiat, o amalgamare de cuvinte, de propoziții, de fraze, ca-ntr-un film prost, cu proști. Nu ei, păsăroii, fiind proști. Nu. Ei doar interpretau o prostie, la care am rezistat doar 50 de minute, cu ochii într-o oscilație de tip du-te-vino, scenă-tavan. Mă mai uitam uneori, mirat, și prin sală. Plin full, oamenii mai râdeau, probabil că au și aplaudat zgomotos la final, validând astfel drept un mare succes un imens eșec artistic. Fiindcă nu poate fi vorba de artă acolo unde nu e catharsis, acolo unde ,,artisticitatea” din fața ta nu te atinge sufletește, nu te unge pe inimă, nu-ți trezește fiori și nu-ți zgândărește coardele sensibile ale creierului. Iar la Mein Kampf nu poate fi vorba de catharsis. Doar de plictisis sforăitor.

Întreg spectacolul părea a fi creat pentru un nivel de înțelegere – copil 5-6 ani, dar interzis minorilor. Glume la nivelul genunchiului broaștei, ce mizau pe chestii primare, dintre cele mai facile: uneori sex, alteori cuvinte vulgare, umor de autobază, lipsit de subtilitate și de finețe.

Nu contează cine a scris piesa, nici cine a regizat-o. Nu sunt importanți nici măcar actorii care au jucat în ea. Spectatorul obișnuit de teatru ar putea sti sau nu dinainte cine e George Tabori, Cătălin Ștefănescu, regizorul Alexandru Dabija, Anca Hanu, Ada Milea, Sorin Leoveanu ș.a.m.d. Indiferent că îi cunoști sau nu pe cei ce-au realizat spectacolul, în ultimă și în primă instanță, ceea ce te interesează pe tine ca spectator e piesa în sine, ce vezi și ce auzi pur și simplu în fața ta. Prestigiul regizorului, al dramaturgului sau al actorilor, valoarea lor semnifică ceva doar atâta timp cât această valoare este transpusă în piesă. Pentru consumatorul de teatru contează produsul final, nu procesul de fabricație sau fabricanții. Așa că nu pot să laud o piesă, așa cum fac majoritatea criticilor, doar pentru că cei care au montat-o sunt oameni extraordinari. Îi pot aprecia pe aceștia ca oameni, le pot aprecia biografia, succesele profesionale de până acum, dar asta nu exclude critica insucceselor lor, cum e și în cazul de față, Mein Kampf, un spectacol nul și neavenit, care nu-și merită banii cheltuiți pentru producerea lui, sau cei plătiți de spectatori pentru bilete.

De fiecare dată merg la teatru fără prejudecăți, cu mintea deschisă, cu inima caldă, pregătit sufletește să primesc în mine miracolul unui act artistic purificator, care să mă transfigureze și să mă lase mai bun. Dar văd că mai nou (și mai vechi), Teatrul Național aproape de fiecare dată îmi înșală toate așteptările și mă lasă cu mintea murdărită, cu inima rece, cu sufletul în palmă, ca un cerșetor: ne dați și nouă teatru de-un leu, domnu’?! Nu, nu de doi lei…! de-un leu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *