„Kean” este cea mai recentă premieră a Teatrului Național Cluj, una reușită, pentru că o piesă „clasică”, fără exhibiții și experimente regizorale inutile, bine jucată, nu poate fi decât un succes teatral.
Spectacolul ilustrează o secvență din viața unui celebru actor, cea a decăderii sale umane și profesionale, momentul în care acesta, ajuns pe vârful muntelui de lauri, cu povara unui orgoliu supradimensionat în spate, începe să se prăbușească în prăpastia deznădejdii.
Reprezentația debutează printr-o lungă scenă – expoziție în care, prin schimburile de replici dintre Kean și Salomon (sufleurul, valetul și prietenul său) aflăm cine este Kean cu adevărat, dezastrul financiar în care acesta se zbate, marasmul său sufletesc, dar și cine se crede Kean a fi, în existența sa bovarică.
Actorul interpretează și în viața reală un rol cu care realitatea nu are nimic de-a face, iubește, cheltuiește și trăiește pe datorie, creditat de iubirea oamenilor, de admirația acestora față de talentul său actoricesc. Numai că o viață profund vicioasă îi erodează ființa, respectul și iubirea publicului, iar Kean ajunge un actor fără spectatori, un spectacol dezolant al decăderii umane.
Drumul descendent al actorului este presărat scenic cu replici inteligente și pline de umor care sporesc dinamismul spectacolului care, pentru că durează o oră și 40 de minute, este când alert, când plictisitor (mai ales în timpul scenelor de monolog, jucate fără prea mult patos), plictisul însă neapucând niciodată să se instaleze definitiv, alungat de vorbe de spirit, de glumițe, de trăiri impetuoase.
Distribuția spectacolului este una foarte inspirată, Alexandra Tarce potrivindu-se perfect în rolul Annei, tânăra ingenuă îndrăgostită de marele actor căruia vrea să i se alăture pe scenă și în viață, fiind dispusă la orice sacrificii pentru a-și atinge scopul.
De pe la jumătatea piesei, din momentul în care intră în scenă Anna, spectacolul devine, dintr-o dramă amară, una plină de romantism, un joc al frumoasei cu bestia stăpânită de alcool, de vanitate și de autosuficiență, un spectacol al îmblânzirii bestiei posedate și distruse de un ego exagerat, paroxistic.
Matei Rotaru, în rolul lui Salomon, este un factor de echilibru, o contrapondere la personalitatea haotică și bipolară a personajului principal, Kean (Mihai-Florian Nițu), devenind de fapt un personaj secundar – principal în economia piesei, una austeră ca distribuție (doar trei personaje), dar bogată în idei, trăiri și sentimente.
Scenografia, una la fel de clasică precum restul spectacolului, întregește atmosfera de epocă, fiind compusă din elemente de recuzită cu dublu rol: unele decorative, iar altele simbolice. Un patefon, mai multe sticle de vin turnate în forme artistice, un cufăr, o canapea „vintage” și alte asemenea obiecte recreează universul anilor 1800, iar „manechinele-stafii” agățate de stâlpii studioului Euphorion – costelive, franjurate, încropite doar din sârmă și din pânză, simbolizează imaterialitatea personajelor, vulnerabilitatea lor, lipsa de consistență a unor vieți trăite în iluzia jocului de scenă și de culise.
„Kean”, ultima premieră a Teatrului Național Cluj, în regia lui Mihai-Florian Nițu, nu este nici un spectacol genial, dar nici o ratare zgomotoasă. E o piesă care merită savurată și aplaudată la final, o piesă „cuminte”, care nu-și forțează limitele, dar una făcută cu minte și cu suflet, care le oferă trăiri și bucurii teatrale celor care iubesc această artă.
Foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj