Editorial

Ipocrit, România suspină. Despre cum copiii nimănui ajung, dintr-o dată, ai tuturor

O discuţie normală despre cazul fetiţei de 8 ani târâtă pe asfalt de către un procuror umflat în muşchi, nu în ştiinţă de carte, fără invectivele şi imprecaţiile pe care şi le aruncă peste bula de Facebook, sau prin intermediul mass media, fiecare dintre părţile implicate, este despre respectarea Legii. In integrum. Este despre un procuror care nu are cum, conform legii, să preschimbe un mandat de percheziţie într-unul de executare judecătorească. Se cheamă, în cel mai “fericit” caz, uzurpare de calitate. Aceasta-i discuţia. Din păcate, fiecare parte, în funcţie de interesele care o mână în luptă, o trage fie înspre viaţa super-extra-califragilistică din State versus viaţa de mizerie din România (de parcă această viaţă de mizerie nu ne-am făcut-o cu mâna noastră, distilând Răul cel “mic” din Răul cel “mare”), fie înspre chestiunea aceea cu „piesele de schimb” pentru care ar fi fost adoptată fetiţa.

Salut, sunt Victor Lungu şi vă zic: nu. O discuţie normală, dacă mai dorim să fim normali, nu simpli purtători de cuvânt ai UM Mass Media, pe de o parte, fie a tarelor comunuistoide de tipul „nu ne vindem ţara”, “străinul este duşmanul”, este despre Lege, Legalitate, Proceduri. Despre prea multele încrengături din justiţia aceasta a noastră în care nu există procuror să nu fi supt de la un judecător benevolentio, un avocat care să nu fi stat în patul conjugal cu judecătorul care-i judecă a doua zi clientul, sau vreun procuror care să nu aibă un şef aflat într-una din situaţiile descrise mai sus. Atâta de mult s-au luptat pentru a eradica Corupţia, că n-a mai rămas piatră pe piatră din Justiţie.

Dacă se vrea discuţie onestă pe caz, despre asta trebuie să se discute, nu despre cât de spălaţi pe creier sunt „anteniştii” şi de cât de deştepţi în deşteptăciunea lor sunt numai #rezistacii. Dacă şi pentru teme false stă România divizată să se scuipe peste bula de Facebook, chiar ne merităm soarta! Rămâne ca “Sistemul” să încerce să-şi lămurească derapajele de la lege ale angajaţilor săi. Să lămurească în ce context s-a dus procurorul la Baia de Aramă şi care i-a fost legalitatea prezenţei la faţa locului târâtului copilului pe asfalt. Şi înţeleg că s-a demarat o anchetă în acest sens – care a dezlănţuit şi mai multe pasiuni şi imprecaţii între bulele de Facebook. Chestii despre emoţie. Emoţie prost cheltuită. Şi am să vă demonstrez de ce.

Acum doi ani, la 30 iunie 2017, potrivit datelor publicate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție se aflau în sistemul de protecție specială 56.589 de copii, dintre care 37.688 în grija serviciilor de tip familial: asistență maternală, plasament la rude de până la gradul IV și alte persoane, iar 18.901 în centre de plasament, centre rezidențiale și apartamente de tip familial administrate de Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului de la nivelul fiecărui județ. Sărăcia este principala cauză a prezenţei copiilor în sistemul de protecție socială, datele disponibile arătând că doar 4% din copii provin din familii care nu sunt sărace. A nu fi “sărac” în România însemnând a avea un venit lunar pe membru de familie de peste 400 de lei. 90% dintre aceşti copii lăsaţi în grija statului sunt din familii sărace sau extrem de sărace.

Nu vreau să fac acum o expunere a reformei necesare în sistemul de protecţie socială a copilului, rămâne pentru altă dată, dar vreau să vă arăt cum, din sărăcie, lăcomie şi nepăsare, se închid ochii şi se încalcă legea încă “din faşă” ca să spun aşa. Conform Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, aliniatele 1 şi 2 ale articolului 64, plasamentul într-o instituţie a copilului care nu a împlinit vârsta de 3 ani este interzis. Acesta poate fi plasat numai la familia extinsă, substitutivă sau la asistent maternal. Singura excepţie prevăzută este pentru copilul care prezintă handicap grav şi este dependent de îngrijiri în servicii specializate de tip rezidenţial. Cu toate acestea, avem cazuri de copii-bebeluși aflați sub măsura protecției speciale în centrele rezidențiale și de primire în regim de urgență fără a avea o dizabilitate gravă. V-aţi întrebat vreodată cum ajung copiii în sistemul de protecție specială? Potrivit documentelor oficiale: „există trei tipuri de rute urmate de copiii aflaţi în grija statului înainte de a intra în sistem. Primul tip ţine de familie şi reţeaua familială: copiii urmează ruta standard până în momentul în care are loc un eveniment perturbator şi ajung în sistemul de protecţie a copilului. Aşa se întâmplă cu aproximativ 65% dintre copiii aflaţi în grija statului“. Evenimentul “perturbator” poate fi: decesul părinților/părintelui unic susținător, plecarea de acasă, ajungerea la închisoare, plecarea la muncă în străinătate sau la noua familie a acestora. „Al doilea tip de rute ţine de instituţii, în special de cele medicale, fiind întâlnit în cazul a peste 31% dintre copiii aflaţi în grija statului“. „Ultimul tip include ruta străzii şi este cel mai puţin frecvent. Pentru sub 1% dintre copii, dosarele nu oferă informaţii în acest sens“.

Să ţineţi minte că 24% dintre copiii din sistemul de protecţie au fost părăsiţi la naştere, într-o secţie de maternitate. Că încă 7 procente sunt copii care au fost luaţi acasă de la maternitate timp de câteva luni şi apoi au fost părăsiţi într-o secţie de pediatrie sau altă unitate sanitară. Cam cum îşi aruncă majoritatea românilor deşeurile pe te miri unde.

Să încercaţi să conştientizaţi faptul că un copil abandonat în maternitate sau într-o secție de pediatrie trebuie de urgență reintegrat în familie sau integrat în sistemul de protecție specială – în interesul îngrijirii și ocrotirii lui, el trebuie plasat în grija unui asistent maternal sau într-un serviciu rezidențial. În trista realitate din România, cea care ar trebui să răscolească emoţia în #Feisbucari, mulți dintre acești copii petrec luni, uneori chiar și ani de zile, în spitale, fiind ținuți în condiții cu totul improprii, privați de îngrijirea și de afecțiunea care li se cuvin, pentru beneficiile financiare obținute de unitatea spitalicească ce îi ține. Că, da, există o alocație crescută pentru fiecare zi de spitalizare a unui copil abandonat. Majoritatea acestora sunt sănătoși și n-au au ce căuta într-un spital. Personalul spitalului nu se ocupă de creșterea unui copil, iar orice zi petrecută de copil în spital poate duce la alterări ireversibile ale psihicului său.

Aşa că se ajunge în situaţia în care Direcțiile de protecție a copilului aruncă uneori responsabilitatea acestor abuzuri asupra unităților medicale, care nu le sesizează de îndată, prin cerere scrisă semnată de directorii de spital și de asistentul social. Alteori, ele acuză lipsa asistenților maternali imediat disponibili. Cu toate acestea, Legea nr. 272/2004 prevede termenele, obligațiile și sancțiunile aplicabile pentru desfășurarea procedurilor de semnalare și constatare a abandonului, de verificări privind identitatea mamei, de emitere a actului de înregistrare a nașterii copilului și a deciziei de plasament în regim de urgență.

Copilul de 8 ani pe care l-am văzut târât pe asfalt la Baia de Aramă de către un procuror aflat în plin abuz de putere este unul dintre miile de copiii abandonaţi în sistem. Apoi abuzaţi. Mai întâi prin abandonul unor părinţii inconştienţi. Apoi prin abandonul a sute de familii de români verzi care nu au avut empatia necesară să vadă dincolo de culoarea pielii. Apoi prin abandonul Statului în faţa aplicării propriilor sale legi. Ce şansă poţi să ai ca şi copil în faţa unui Stat care nu este capabil să-şi respecte propriile angajamente, propriile legi? Nici una.

Şi, gata!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *