Ion Bartolomei are 40 de ani și de la 22 e ambulanțier. Asta înseamnă că aproape jumătate din viață și-a petrecut-o la volanul ambulanței, dar și ajutând echipajul la caz. În condițiile în care echipajul e compus din 3 oameni, Ion Bartolomei face de toate: manevre de resuscitare, monitorizarea pacientului, masaj cardiac, ventilație pe balon, în general tot ce ține de partea de prim ajutor.
A avut mii de cazuri și e pasionat de activitatea sa, considerând că niciun alt loc de muncă nu s-ar potrivi mai bine firii sale energice. Munca la Serviciul de Ambulanță Cluj presupune multe satisfacții – principala fiind cea a salvării de vieți – dar și multe inconveniente: șoferii sunt nevoiți să găsească permanent trasee alternative la șantierele din oraș, ceea ce poate afecta siguranța pacientului, în măsura în care întârzie ajungerea la caz (,,poți să fii blocat în trafic și să nu ai pe unde să ieși”), mulți clujeni cheamă nejustificat și cu nesimțire ambulanța, pe care o folosesc pe post de taxi medical, alții sunt agresivi, și îi scuipă și-i înjură pe cei ce vin să le acorde primul ajutor. Toate acestea, plus numărul mare de cazuri, la un personal redus, dau imaginea unei meserii foarte dificile, pe care nu oricine ar fi capabil să o facă – și mai ales cu plăcere, așa cum e cazul lui Ion Bartolomei, și a colegilor săi.
Dorința de a salva oamenii
Ion Bartolomei a absolvit școala generală la Sânpaul, satul său natal, apoi a venit în oraș, unde a urmat liceul, după care a făcut ciclul militar la pompieri, șofer pe mașina de intervenție. De acolo a plecat și dorința sa de a salva oamenii:
,,M-a atras modul de lucru și promptitudinea care se cerea în situațiile de urgență, eu oricum sunt o fire mai aprigă și mai agitată și atunci mi se potrivea cumva. După atâția ani, de multe ori și eu mă gândesc că te mai schimbă problemele, te mai ajustezi după viață, dar se pare că tot așa am rămas, tot în stilul ăsta.”
După terminarea ciclului militar, a lucrat timp de un an la o firmă de plante medicinale, apoi a dat concurs la Ambulanță, pentru postul de șofer autosanitară. Avea 22 de ani și în curând va împlini 20 de când conduce ambulanța pe străzile prost asfaltate ale Clujului.
,,Cazuri, în 20 de ani, pot să vă povestesc până dimineață…”
,,Îmi amintesc primul caz ca și când ar fi fost ieri”, își începe Ion Bartolomei istorisirea câtorva dintre cazurile ce i-au marcat cariera: ,,Am avut aici, la Întreprinderea 16 Februarie, căzut de pe depoul de trenuri, un băiat muncitor de 30 și ceva de ani, cu fractură deschisă, se vedea osul, și atunci m-am mirat și eu, că în mod normal, mai ales la primul caz, nu știi cum reacționezi, nu ai mai văzut, dar se pare că atunci când tu ești cel care trebuie să faci ceva pentru pacient, asta te întărește.
M-a impresionat un accident la Ambient într-o mașină în care erau 6 tineri, și care au decedat toți. Atunci țin minte că pacienta, care era pe locul din față, și pe care am dus-o noi, se auzea că spunea că au avut viteză foarte mare și au derapat. Au intrat într-un stâlp și l-au mutat vreo 2 metri, când am ajuns acolo era iadul pe pământ, cei din spate erau, din cauza loviturii, toți decedați pe loc, la fel și șoferul.
M-a mai impresionat o situație când, pe la 3 dimineața, mergând înspre caz, o fetiță de aproximativ 7-8 ani era dusă în brațe de tatăl ei, care fugea desculț în fața ambulanței. Era o pantă și când am apărut am văzut ceva fugind înspre mine, și când m-am apropiat și am văzut, era părintele care era cu copilul în brațe, și mama după, fugeau amândoi. A fost chiar un caz emoționant, fetița era leșinată, probabil cu o criză de lipotimie.
Cazuri, în 20 de ani, pot să vă povestesc până mâine dimineață… îmi amintesc tot felul de intervenții la accidente, când nu era descarcerare și trebuia sa intervenim noi și să improvizăm cu mijloacele pe care le aveam în dotare, dar practic nu aveam depărtător, clești, instrumentele de descarcerare, și atunci improvizam, trăgeam de uși, intram în mașină, trăgeam scaunul în spate, ne chinuiam. Dar totdeauna se găseau soluții, cel puțin la cazurile la care am fost eu, întotdeauna.”
Cu toate eforturile și priceperea echipei de pe ambulanță, au existat și cazuri impresionante prin tragismul lor:
,,Am avut o fată de 24 de ani cu tromboembolism pulmonar, care m-a impresionat prin vârsta pacientului, care după resuscitare nu a răspuns, și a decedat.”
Ambulanțierul a avut însă și cazuri pe care le-a resuscitat, cu pacienți tineri, de care s-a bucurat, auzind după o lună de zile că trăiesc:
,,Am avut un tânăr de 20 și ceva de ani, la sala de sport, la care i se făcea masaj cardiac când am ajuns, de către un student la Medicină, și care, după ce am continuat noi resuscitarea și l-am dus la UPU, s-a trezit. Am auzit de el după vreo lună de zile, că a trimis mașina cu ambulanțier să îl transporte, și era bine. Când auzi cazuri din-astea, chiar te bucură și chiar simți că ai făcut ceva.”
,,Lumea apelează și pentru cazuri care nu necesită neapărat intervenția ambulanței”
Cazurile cele mai frecvente pentru care se solicită ambulanța sunt cele de grad doi: febre, colici, dureri abdominale, dureri de membre, cazuri ce nu pun neapărat viața în pericol. Din lipsă de civilizație sau de bun-simț, lumea apelează însă și pentru afecțiuni care nu necesită neapărat intervenția ambulanței, privând în acest fel alți pacienți, care chiar au nevoie de serviciile medicale de urgență, și care astfel trebuie să aștepte, așteptarea mai îndelungată putându-le periclita viața:
,,Apelează pentru dureri de cap, de măsele, pentru febre în timpul zilei, în timpul săptămânii, când medicul de familie este la serviciu și ar putea apela la el. Unii chiar ne spun că decât să se ducă să stea la coadă la medicul de familie, mai bine apelează la Serviciul de Ambulanță, pentru că îi vine acasă și îi dă rețetă, îl consultă și e mult mai comod.”
Într-o tură de 12 ore doar o treime din numărul solicitărilor sunt urgențe majore, deci 30 % sunt pacienții chiar îndreptățiți să apeleze la Serviciul de Ambulanță (o mașină efectuează o medie de 8-10 cazuri, pe tura de 12 ore).
Pe lângă cei ce abuzează de serviciile ambulanței, pentru că îi doare în cot că astfel blochează inutil sistemul, mai există și solicitările false, prin care ambulanța e chemată la accident cu poliția și pompierii, accidentul fiind de negăsit. Acum însă, față de anii trecuți, numărul solicitărilor de felul acesta a scăzut. Dacă înainte erau una-două solicitări false pe tură, acum aproape au dispărut.
La stația Cluj a Serviciului de Ambulanță funcționează în orice moment 10 mașini, plus ambulanțele private și mașinile SMURD, dar sistemul pavilionar al clinicilor clujene blochează suplimentar, ca timp, ambulanțele ce sunt eficiente doar dacă ajung la timp:
,,În Spitalul Clinic Județean secțiile lui sunt împărțite în mai multe locuri, de exemplu – neurologia e într-o parte, neurochirurgia în altă parte, radiologia în altă parte, toate secțiile sunt în părți diferite și orice mișcare a pacienților se face cu ambulanța, așa că puteți să vă dați seama ce înseamnă o mașină care ia un pacient de la UPU, îl duce la neuro, apoi îl trimite poate la neurologie la computer tomograf. Poate fi blocată și 2-3 ore.”
,,Ținând cont că creierul moare în 4-5 minute de la instalarea stopului cardio-respirator, orice minut e prețios”
În Cluj, dată fiind circulația, munca de șofer pe ambulanță e una deosebit de dificilă. Ion Bartolomei și ceilalți colegi ai săi trebuie să poată anticipa în fiecare secundă intențiile fiecărui conducător auto, dacă acordă sau nu prioritate, ambulanțierii fiind nevoiți și să găsească trasee alternative, atunci când circulația e blocată, din cauza șoferilor sau a săpăturilor tot mai des întâlnite. Experiența și pasiunea șoferilor pentru munca lor sunt cele ce salvează de multe ori situația:
,,Practic, trebuie să cunoști foarte bine orașul și eu vă zic sincer, eu asta simt, deși avem GPS-uri, când mă duc la urgență simt că și timpul ăla de programare a GPS-ului, pentru mine e un timp pierdut, și atunci plec fără să mai programez GPS-ul, ca să ajung cât mai repede la pacient. După ce ai o anumită vechime, practic nu mai ai nevoie de el, deja vezi traseul înainte de a pleca la caz – un mic reper trebuie să îți dea, nu neapărat de stradă, sau de zonă, că deja imediat îți dai seama unde trebuie să ajungi. Ținând cont că creierul moare în 4-5 minute de la instalarea stopului cardio-respirator, orice minut e prețios pentru salvarea pacientului.
Dacă cunoști orașul bine, te descurci și găsești trasee alternative la săpăturile care sunt chiar și acuma în oraș, și care pot afecta siguranța pacientului în proporția în care întârzie ajungerea la caz – poți să fii blocat în trafic și să nu ai pe unde să ieși.”
Din fericire, șoferii, față de începutul anilor ’90, acum conștientizează importanța ambulanței, și majoritatea dau prioritate mașinilor de intervenție, care, de cele mai multe ori, suprasolicitate, pleacă de la o urgență la alta:
,,Mi-ar plăcea să ajungem la modul la care noi, ambulanța, să stăm în stație și să așteptăm cazul, și nu cazul să ne aștepte pe noi și să plecăm de la un caz la altul și să nu ajungem într-un timp foarte scurt.”
Deși mașinile sunt foarte bine dotate ca aparatură medicală, ca și personal, serviciul e mult subdimensionat:
,,Avem undeva la 50% lipsă din câți ar trebui să fim normal ca și organigramă. Foarte mulți colegi au plecat la lucru în străinătate, medici și colegi ambulanțieri, personalul nefiind completat suficient, din cauza subfinanțării. Noi practic aparținem acum de Minister, și pentru fiecare post de care avem nevoie cerem aprobarea Ministerului, ca să îl scoatem la concurs. În funcție de posibilitățile pe care le are Ministerul, îl acordă sau nu, și practic în timp s-a ajuns la lipsa asta de personal, care ne afectează, clar! Oamenii sunt foarte obosiți – pot să spun că o mașină cu asistent de urgență face în jur de 10-12 cazuri pe zi și oamenii nu au timp nici să mănânce în 12 ore.”
,,Ca să formezi un ambulanțier pentru mașina de urgență e nevoie de 7-8 ani de zile”
Pentru a forma un ambulanțier pentru mașina de urgență, pentru a te putea folosi de el la capacitate maximă, e nevoie, conform lui Ion Bartolomei, de 7-8 ani de pregătire. Diferența o face experiența, care nu poate fi câștigată altfel decât în câmpul muncii:
,,Trebuie să treci prin anumite situații, ca să înveți din greșelile pe care le-ai făcut, ca să nu le mai faci, ori asta se numește experiență și nimeni nu are cum să îți dea chestia asta. Trebuie să reacționezi pe moment în funcție de situație, ca să rezolvi problema care ține de partea ta de ambulanțier, și trebuie și un pic de nebunie, ca să mergi în regimul ăsta. Practic, tot timpul îți pui viața în pericol conducând – sunt o mie și o sută de situații: mergi pe gheață, pe ploaie, pe polei, pe zăpadă, în locuri în care nu ai mai fost poate niciodată și în care trebuie să faci față situațiilor.
Eu tot asta spun: că dacă m-ar lega cineva la ochi și mi-ar da o urgență, cred că aș putea să mă duc fără probleme, cumva, metaforic vorbind.
Sunt o persoană energică și ambițioasă, îmi place treaba bine făcută, mă enervează când ceva iese prost și îmi fac autocritica după un caz unde simt eu că poate nu am lucrat cum ar fi trebuit. Încerc să ajut mereu oamenii, îmi place treaba asta!”
Personalul ambulanței e uneori agresat fizic, scuipat și înjurat
Din anumite considerente, numai de ei știute, sau uneori impacientați de întârzierea ambulanței, aparținătorii, sau chiar și pacienții, sunt agresivi cu personalul ce încearcă să îi ajute. Cei ce lucrează la Ambulanță trebuie în aceste cazuri să fie și fini psihologi, pentru a putea calma spiritele și pentru a gestiona în mod adecvat situația:
,,Dar, din păcate, am avut și cazuri când personalul medical a fost agresat, în special de cei de etnie rromă; sunt diferite locuri și cartiere unde se știe că, pe lângă faptul că te cheamă nejustificat, te agresează, te scuipă, te înjură, și trebuie să treci peste chestiile astea, trebuie să înghiți ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am avut și eu o situație când un pacient, care era cunoscut cu tulburări psihice în Gilău, a sărit și a luat asistenta și doctorița de gât, de abia am reușit să le scot din mâinile lui. Și au mai fost colegi care au fost sechestrați în casă. De-asta munca la ambulanță e o muncă foarte grea și stresantă și riscantă.”
Cu toate riscurile, Ion Bartolomei, obișnuit deja de aproape 20 de ani cu acest stil de lucru, consideră că nu ar mai putea să facă altceva. La ambulanță fiecare caz e diferit și fiecare situație e una provocatoare și antrenantă:
,,E un microb care îți intră în sânge și greu scapi de el, e o adrenalină pe care o ai la cazurile pe care le întâlnești și nu oricine ar putea face față aici – găsești omul în tot felul de ipostaze, nu cele mai fericite, și atunci, dacă tu, care ești acolo cu pacientul, te pierzi, sau nu poți să faci ceva să îl ajuți, nu are cine să facă, deci efectiv trebuie să treci peste toate inconvenientele și să îți faci treaba.”
,,Când ai terminat un caz și ai lucrat chiar aproape fără să vorbești, și a ieșit treaba bine, aia e chiar muncă în echipaj”
Salvarea unui pacient presupune o muncă perfect coordonată între membrii echipajului ambulanței și Ion Bartolomei insistă pe acest aspect, al muncii în echipă, absolut necesară pentru finalizarea favorabilă a unui caz de urgență:
,,După ce am lucrat cu colegii atâta vreme, ne-am obișnuit în așa fel încât atunci când intrăm în casă, fără să vorbim între noi, fiecare facem ce avem de făcut, și asta e o chestie care te mulțumește, când ai terminat un caz, și ai lucrat chiar aproape fără să vorbești, și a ieșit treaba bine. Aia e chiar muncă în echipaj! Ca să rezolvi un caz e munca a 3-4 oameni, nu a unuia singur, unul singur nu poate să facă niciodată nimic, și fără colaborare între colegi nu poți să finalizezi un caz de urgență.”
Ambulanța e pentru urgențe, nu pentru dureri de măsele
După ce ați citit aceste rânduri, dincolo de portretul unui ambulanțier dedicat meseriei sale, poate s-ar cuveni să reținem un lucru de bun-simț, ce i-ar ușura acestuia munca și ne-ar putea salva cândva viața, fiecăruia dintre noi: ambulanța nu e taxi medical, e dedicată doar urgențelor majore, și dacă o chemăm și când ne doare măseaua, s-ar putea să ucidem prin gestul nostru o altă persoană aflată în stop cardio-respirator, la care ambulanța, ocupată cu măseaua noastră, nu mai poate ajunge la timp. Sau, dacă nici asta nu ne sensibilizează, să ne gândim că, într-un moment nefericit al vieții, putem fi chiar noi într-o situație de urgență majoră, iar pe altul să-l doară măseaua, și să sune aiurea, de nesimțit ce e, la 112…