De Florii, am văzut bisericile oraşului luate cu asalt de flori. Bisericile erau îngrădite cu flori. Chiar şi cerşetorii aveau flori în mână. Oamenii ieşiseră îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, fără îndoială haine noi, pregătite spre a fi puse ca un covor în calea lui Cristos, la fel ca acum 2000 de ani. Şi câtă bucurie, cât entuziasm. Fiecare, la porţile Ierusalimului său interior, ieşise în întâmpinarea Doctorului, cel care îl înviase pe Lazăr din morţi. Fiecare îl aştepta cu un Lazăr mort în spate şi cu o floare în mână.
Mi-au venit în minte versurile câtecului din Maramureş: „Codrule, te-aş îngrădi/Şi din tine n-aş ieşi./Eu te-aş îngrădi cu flori…”. Cu garduri de flori ne protejăm ori poate ne parcelăm doar bucuriile şi speranţele. Garduri fragile pentru bucurii fragile, de scurtă durată.
Cu urale, cu aplauze, cu ramuri de finic a fost întâmpinat Cristos la porţile Ierusalimului şi purtat în triumf ca un rege. Pentru ca, peste câteva zile, să urmeze un întreg lanţ de trădări, judecăţi, huliri, deziceri. Cei care l-au aclamat ca pe un Mântuitor au optat pentru Baraba. Sărbătoarea Floriilor s-a transformat într-o „sărbătoare a capcanei”. Cristos a fost atras cu flori în cursă. Ramurile de finic s-au lepădat de frunze şi au lăsat să li se vadă spinii. Codrul, ca să reiau metafora românească, a fost îngrădit cu flori, dar odată Cristos intrat în el, florile au cunoscut o ciudată metamorfoză: au devenit flori carnivore. Cu o floare carnivoră în mână nu mai poţi surâde, poţi doar scuipa. Dacă nu ai la îndemână o floare, e bună şi o piatră.
Multe îmvăţăminte se pot trage din sărbătoarea care deschide Săptămâna Patimilor. Las altora ocazia de a se plânge de instabilitatea mulţimilor, de faptul că ele sunt la modul cel mai execrabil repede schimbătoare. Odată, în predica rostită cu ocazia sărbătorii, episcopul unit Florentin Crihălmeanu atrăgea atenţia asupra faptului că „responsabilitatea e personală”. La fel susținea și regretatul arhiepiscop ortodox Valeriu Ananania. Nu ne putem ascunde în mulţimea care l-a întâmpinat cu flori pe Cristos la intrarea în Ierusalim, după cum nu ne putem sustrage din mulţimea care l-a condus cu înjurături pe Drumul Golgotei. O dată ce l-am atras pe Cristos în capcană, conducându-l cu fast prin porţile Ierusalimului, aclamându-l, noi înşine am intrat în capcană. La Judecata de Apoi nu mulţimile răspund pentru faptele noastre, ci fiecare, personal, stă în faţa scaunului de judecată. Din capcana pe care i-o întindem zilnic lui Isus, intrând odată cu El în propria noastră capcană, nu putem decât să repetăm comportamentul nostru de acum 2000 de ani, anume să-i cerem Mântuitorului să se mântuiască pe Sine (un fel de „medicae cura pe ipsum”), ştiind că ne va mântui şi pe noi.
La intrarea în Săptămâna Patimilor, bine ar fi să găsim o clipă în care să ne gândim la toate trădările şi dezicerile de peste an, la toate bolile slabului nostru suflet. Şi să sperăm că la sfârşitul Săptămânii Mari, vom găsi o părticică, cât de neînsemnată, care să învie odată cu Isus. Şi care să aştepte din nou cu flori în faţa Ierusalimului, pentru o nouă atragere în capcană, pentru o nouă pătimire, pentru o nouă Înviere.
(Text de Ion Mureșan)
