Ce este de fapt dragostea? Orice definitie data nu poate surprinde intreaga sa complexitate; dar in general ea este considerata, ca forma a afectivitatii umane cu un continut erotic, o modalitate complexa de relationare a unui individ uman de un anumit sex cu un altul, de sex opus, care se traduce in forma unor trairi afective (placere, satisfactie, bucurie, implinire, etc.) insotite de un ansamblu de manifestari comportamentale de expresie si intensitate diferita.
Exista o mare diversitate a modalitatilor de manifestare a dragostei, practic fiecare individ uman prezentand o “formula/amprenta personala”, cu elemente de originalitate, unicitate, irepetabilitate. Nu exista tipuri de ura sau de iubire ci moduri personale de a iubi, de a uri, de a se devota, de a poseda, de a domina, de a se darui sau de a respinge. Totusi, la nivelul personalitatii umane, putem desprinde doua forme de traire si manifestare a dragostei: dragostea ca emotie si dragostea ca sentiment.
Emotia de indragostire
Dragostea ca emotie ne apare ca o relatie afectiva pozitiva, deosebit de intensa, in raport cu un partener de sex opus ce se exteriorizeaza prin diferite modalitati. Astfel, putem intalni persoane la care emotia de indragostire e dominanta. Ei nu mai pot lucra, nu mai pot gandi, nu mai pot dormi. Au un comportament paradoxal, neinteles de cei din jur. Ceea ce este considerat frumos, urat, bine, rau poate capata valori exacerbate, intr-un sens sau intr-altul.
Alte persoane indragostite sunt impulsionate de aceasta stare prin activitati performante, cantitativ si calitativ, prin comunicare si relationare in grupul social din care face parte. Un asemenea individ devine mai cooperant, mai altruist, mai ingaduitor si tolerant si are o pofta de viata teribila: doarme si mananca mai bine, se simte mai sanatos, mai in putere si e gata oricand sa ajute pe cineva din jur la nevoie.
Fata de acestia, dimpotriva, alte persoane indragostite au tendinte de izolare si interiorizare, nemultumire si insatisfactie de a nu se ridica la nivelul calitatilor fiintei dragi. Ele nu se pot integra deplin in grup, in actiunile si relatiile de aici.
O alta formula comportamentala a indragostitului se poate exprima prin detasare euforica, o anume stare de beatitudine, care le creaza persoanelor din jur impresia ca cel in cauza ar fi “cu capul in nori”; el reactioneaza paradoxal de slab la stimulii negativi, manifesta lipsa de concentrare a atentiei si prezentei in mediul social, este nesigur si imprecis in gesturi si miscari.
Exista, asadar, diferite modalitati de exteriorizare in plan comportamental a emotiei de indragostire. Este greu de apreciat si cat “dureaza” starile afective legate de indragostire. Cine nu-si aminteste de acele momente unice din viata cand a simtit primii fiori ai iubirii? Cine poate sa uite momentele sublime, de mare incarcatura emotional-afectiva, de impartasire a dragostei fiintei iubite?
Cum de regula, emotia de indragostire se contureaza la tineri, in special la adolescenti si chiar la preadolescenti, se ridica problema modului in care este acceptat si tratat comportamentul erotic de catre alte persoane si, in primul rand de catre parinti si educatori. Unii accepta, altii resping sau nu ii intereseaza starea de indragostire a tanarului. Adevarul este ca se impune cu necesitate ca tinerii indragostiti sa beneficieze in permanenta, mai ales din partea parintilor, de un real sprijin psihologic, pentru ca primii muguri ai dragostei sa rodeasca la nivelul fiecaruia sub forma unor impliniri autentice.
Dragostea ca sentiment
Spre deosebire de forma sa emotionala, dragostea ca sentiment apare ca o atitudine afectiva care capata o serie de caracteristici specifice in ceea ce priveste modul sau de manifestare la nivelul personalitatii partenerilor de cuplu conjugal.
Astfel, daca in cazul emotiei de indragostire, obiectul reactiei afective se constituie dintr-o persoana care se poate inlocui cu mare usurinta, in cazul dragostei ca sentiment, obiectul atitudinii erotice este bine precizat si este mentinut pe o durata nedeterminata. Pe de alta parte, in cazul emotiei de indragostire, imaginea persoanei care constituie stimulul afectiv poate apare destul de mult modificata in raport cu imaginea ei reala, pe cand in cazul dragostei ca sentiment exista o mai mare apropiere a celor doua tipuri de imagine ca urmare a unei cunoasteri adecvate reciproce, precum si a regasirii de sine a fiecaruia la nivelul celeilalte persoane.
Cunoasterea reciproca tot mai temeinica face ca dragostea sa devina cu adevarat ceea ce trebuie sa fie, adica un complex de simtaminte si relatii – sentimentale, erotice, camaraderesti etc., reciproce, pe picior de egalitate – in cadrul carora fiecare primeste si da, bucuria de a da fiind totdeauna mai mare decat aceea de a primi.
In locul formei “zgomotoase”, la vedere, de manifestare a emotiei de indragostire (care poate face uneori ca persoana iubita reala sa devina o fiinta “ideala”, fara trasaturi si caracteristici terestre), apare o forma mai “linistita”, discreta si aproape invizibila, in limitele firescului, normalului, echilibrului, cu un contur mai bine precizat. Atat trairile subiective cat si manifestarile comportamentale externe se subordoneaza “ratiunii” afective, se organizeaza si se structureaza sub forma atitudinii afective, care devine o legatura autentica fata de partener, cu o mare stabilitate, constanta, deosebit de intensa, dar in forma mult mai mult interiorizata, iar ca durata, de cele mai multe ori, se mentine toata viata.
Dragostea este un sentiment care implica un atasament reciproc, real si profund, care cere asemanare de caracter si inclinatii, conceptii si idealuri comune. Or, aceste elemente presupun evitarea unei cunoasteri superficiale, bazata doar pe elemente exterioare. “E frumoasa, o iubesc!” sau “E barbat bine, de viata…” nu constituie formele suficiente care sa argumenteze necesitatea intemeierii unei familii. E nevoie de o cunoastere a omului, pentru ca nu poate fi nimanui indiferent cine este cel caruia ii daruiesti dragostea.
Sentimentele mai importante in relatie
Emotia de indragostire satisface mai mult anumite necesitati de ordin interior, pe cand sentimentul de dragoste raspunde unor necesitati mai largi, atat de ordin psihologic cat si de cel social, relational. Daca emotia de indragostire nu poate constitui o garantie pentru stabilitatea legaturilor afective necesare functionalitatii cuplului conjugal sentimentul de dragoste devine factorul primordial al functionalitatii si evolutiei normale, optime a acestuia. Emotia de indragostire vizeaza stricto sensu componenta afectiva a personalitatii, pe cand sentimentul de dragoste, sub forma atitudinii afective, presupune, pe langa componenta afectiva si alte componente cum ar fi cele de cunoastere, evaluare, apreciere si valorizare.
De cele mai multe ori, emotia de indragostire constituie punctul de plecare in conturarea si consolidarea sentimentului de dragoste. Geneza si evolutia sentimentului de dragoste nu presupune intotdeauna o traiectorie rectilinie, ci una de confruntari, contradictii sau chiar conflicte, ajungandu-se in anumite cazuri la dezorganizarea sau racirea relatiilor afective dintre cei doi parteneri.
Evolutia sentimentului de dragoste presupune in permanenta structurari si restructurari in functie de modul de raportare si acomodare dintre cei doi parteneri. Sentimentul de dragoste presupune o intensa interactiune si intercomunicare, o intrepatrundere armonioasa a celor doua personalitati, o acomodare ascendenta unul la altul, lucruri ce vor duce la o anumita stabilitate si functionalitate a legaturilor afective dintre parteneri. Putem vorbi astfel de un sentiment conturat al iubirii care constituie o garantie psihosociala a valabilitatii si longevitatii cuplului conjugal.
.ro
Foto: sxc.hu