Îmi place mirosul de biserică. De sacru. De sacramental. Îmi place senzația aproape sinestezică de sfințenie pe care mi-o dau, laolaltă, mirosul discret de tămâie, împreunat cu cel de lumânări arse, cu-o notă definitorie de busuioc. Îmi place penumbra bisericii și misterul atmosferei obscure în care lumina lumânării se joacă pe pereți cu icoanele, în fumul din cădelniță, dansând pe ritmurile slujbei. Îmi plac toate astea pentru că mi-au intrat la un moment dat, demult, în suflet, când mă jucam copil fiind prin curtea bisericii și când le-am simțit pe toate, neînțelegându-le exact semnificația și menirea.
Și fiindcă le-am simțit cândva, demult, pe toate, și fiindcă de mult mi-au intrat în suflet, e suficient să intru într-o biserică pentru ca să simt sacralitatea locului, indiferent de slujba, de ,,calitatea” slujbei religioase ce se săvârșește acolo. Uneori liturghia, fiind oficiată de un preot cu har, cu ,,talent și cu dedicație”, îmi sporește senzația inițială de sacru, de sacramental, pe care o am nu datorită slujbei în sine, ci ,,din cauza” unor amintiri sufletești. Alteori liturghia, oficiată de vreun neavenit, îmi spulberă toată senzația inițială de sfințenie și mi-o înlocuiește cu impresia de platitudine lumească, de gust amar.
La fel și în teatru. Îmi place mirosul de Teatru. De sacru. De sacramental. Îmi place senzația de sfințenie pe care mi-o dă scena, roasă de timp și de timpuri, de pașii și de trupurile atâtor actori. Îmi place mirosul greu de praf și de putreziciune, emanat de scaunele hârșite de atâtea funduri curioase de spectatori. Îmi plac reflectoarele și îmi place negrul de heblu, îmi place când se sting luminile fizice și aștept să văd strălucind pe scenă lumina inspirației. Îmi place penumbra multor piese și misterul atmosferei obscure în care lumina difuză se joacă pe pereții teatrului cu actorii, cu decorul, cu spectatorii, cu imaginația și cu imaginațiile. Îmi plac toate astea pentru că mi-au intrat la un moment dat, demult, în suflet, când mă jucam de-a mersul la teatru, copil într-ale teatrului fiind, și când le-am simțit pe toate aproape de sufletul meu, înțelegându-le încă de pe atunci semnificația și menirea, neînțelegând încă de pe atunci de ce unele piese nu au nicio semnificație, de ce nu-și respectă menirea…
Și fiindcă le-am simțit cândva, demult, pe toate, și fiindcă de mult mi-au intrat în suflet, e suficient să intru într-o sală de teatru pentru ca să simt sacralitatea locului, indiferent de spectacol, de ,,calitatea” spectacolului ce se săvârșește acolo. Uneori spectacolul, fiind ,,oficiat” de un regizor cu har, de actori cu talent și cu dedicație, ce joacă după un scenariu excepțional, îmi sporește senzația inițială de sacru, de sacramental, pe care o am nu datorită spectacolului, a unui anumit spectacol în sine, ci ,,din cauza” unor amintiri sufletești. Alteori spectacolul, total neavenit, îmi spulberă toată senzația inițială de sfințenie și mi-o înlocuiește cu impresia de platitudine lumească, de gust amar, de ,,păcat că am venit!”.
,,Cerere în căsătorie” e mirosul de sacralitate, pe care îl emană prin toți porii adevărata artă teatrală, e teatrul care mi-a intrat inițial în suflet, cel datorită căruia continui să revin, în ciuda tuturor pieselor proaste ce, în ciuda abundenței, nu au reușit să-mi șteargă, sau măcar să-mi estompeze acea primă senzație.
,,Cerere în căsătorie” e un etalon de teatru adevărat, plin și bogat, artă și geniu pur, de la un capăt la altul, fără cap și fără coadă, dar cu cap și cu coadă. Acest spectacol e mirosul de tămâie și de biserică teatrală, pentru care revii mereu, e un etalon și un jalon greu de depășit ca și calitate și bun-gust scenic.
,,Cerere în căsătorie” e una dintre puținele piese clasice ale Teatrului Național Cluj, interpretată așa cum și trebuie să fie interpretată o piesă clasică, nicicum altcumva decât CLASIC. De la decor (minimalist – un cap de mistreț împăiat pe-un ,,perete” și-o pușcă veche, o masă, o măsuță și câteva scaune), până la vestimentația personajelor (haine vechi, ponosite, de epocă, rupte și cusute, prăfuite și uzate) și jocul actoricesc, totul inspiră atmosfera arhaică, autentică, a piesei lui Cehov, scrisă în urmă cu mai bine de un secol. Totul în această piesă inspiră farmecul atmosferei de altădată a unei Rusii de legendă, de basm, al unor personaje decupate din timpul actual și plasate temporal acum o sută de ani, dar actuale prin sentimente, trăiri și atitudine față de viață. Spectatorul se poate, astfel, pe de-o parte identifica cu trăirile piesei, pe de alta, detașându-se total de cotidian, pentru a respira timp de o oră specificul unei alte epoci, de demult.
Întâmplările sunt simple: un personaj trecut de vârsta ,,critică” a căsătoriei (35 de ani) vine să-și ceară de nevastă vecina mai tânără, probabil, ajunsă și ea la o vârstă ,,critică”, de fată bătrână (pentru acele vremuri), deși e mai tânără cu 10 ani decât pețitorul. Motivul cererii nu e neapărat dragostea, cât presiunea vârstei, ce îl determină pe tânărul-bătrân de 35 de ani să renunțe la iluziile așteptării unei femei ideale sau a unei ,,iubiri mari”, în favoarea unei căsătorii facile și oarecum de conveniență cu femeia aflată în imediata proximitate spațială (cu vecina), ,,gospodină, drăguță, învățată”, ,,calități”, desigur, de dorit, în vederea unei vieți conjugale împlinite. Numai că împlinirea conjugală se anunță a fi o adevărată dialectică, o luptă a contrariilor, a orgoliilor de tot felul, de la cele funciare (cei doi viitori soți, împreună cu tatăl miresei, se ceartă ca boii asupra apartenenței ,,Poienii boilor”), până la cele de natură câinească (personajele se ceartă câinește pe tema câinilor celor două familii – subiectul disputei fiind, care e mai prost dintre patrupede!).
Cearta grotescă de dinaintea, din timpul și de după cererea în căsătorie e, de altfel, una dintre principalele surse ale umorului acestei piese, pe lângă unele replici amuzante, sau jocuri-stâlciri de cuvinte. Umorul de situație, care ține de la un capăt la altul al spectacolului, ține spectatorul cu zâmbetul pe buze de la început până la sfârșit, chiar și atunci când scenele devin mai placide sau ușor dramatice. Piesa se încheie prin cererea consimțită și consumată sub amenințarea puștii tatălui viitoarei mirese, care le dă astfel binecuvântarea cinică: ,,Însoară-te, dar cât mai repede și – du-te naibii! […] Haide, sărutați-vă și… și lua-v-ar dracu̕!”, prevăzându-le ironic și fericirea conjugală viitorilor miri, care, și după acceptarea cererii, continuă disputa pe tema primordialității prostiei câinilor celor două familii, acum devenite una: ,,Ei, începe fericirea conjugală!”.
Piesa e ca specie o farsă (,,comedie în care sunt cultivate îndeosebi comicul ușor, de situație, bufoneria, intriga amuzantă și replica spirituală” – dexonline.ro), fără a fi însă o farsă (,,păcăleală, festă, mascaradă, mișculanță” – același dexonline), ca acele ,,farse” de prost gust pe care ni le oferă uneori Naționalul clujean, prin reinterpretarea ,,modernă” a pieselor clasice, care devin, prin filtrul regiei modernizatoare, din sublime, grotești! E o farsă, o comedie clasică, interpretată clasic, ce te amuză și te binedispune pe tine, ca spectator, într-un mod clasic, fără pedanterii moderne deviante și fără artificii moderniste de prost gust și de cea mai joasă speță. ,,Cerere în căsătorie”, varianta de la Teatrul Național Cluj, e așa cum ne-a lăsat-o Cehov: plină de farmec, de umor și de atmosfera unei alte epoci. Spectacolul e o montare, a unui text de referință din dramaturgia universală, o punere în scenă ce nu a încercat și nu a reușit deloc să strice textul, rezultând o farsă autentică, nu o farsă falsă.
,,Cerere în căsătorie” de la Teatrul Național e o piesă veche, clasică, bună și nebună, e biserica teatrului clujean, la care-ți faci trei cruci, aplauzi până nu mai poți, scuipi în sân, și-ți zici: Doamne-ajută! Piese de-astea să mai tot fie!