Călin Macarie e un avocat cu o inteligență sclipitoare și cu o poveste de viață demnă de un roman. S-a născut într-o familie simplă, tatăl se trezea la 4 să meargă la serviciu, iar fiul să citească. Orele zilnice matinale de lectură i-au dezvoltat o cultură solidă și o gândire liberă și deschisă, șăgalnică și în același timp serioasă, l-au transformat într-o persoană plină de modestie și, concomitent, i-au format conștiința propriei valori. Din cauza condițiilor financiare precare din timpul anilor de studii, s-a întreținut la Facultatea de Drept, printre altele, vânzând nuci din grădină. După absolvire, s-a lovit de injustețea sistemului de justiție de atunci, nu a reușit să intre în avocatură sau în magistratură, dar a avut șansa angajării ca jurist în Primăria Cluj-Napoca, unde s-a dezvoltat profesional timp de 10 ani. Din 2008 a intrat în Baroul Cluj, avocatura fiind o încununare a experienței de-o viață.
Călin Macarie e un adevărat profesionist, dedicat meseriei sale, sinonimă pentru sine cu viața:
„Eu nu mă gândesc la ideea de pensie, pentru că nu am conștiința sfârșitului profesional, ci doar eventual a suprapunerii acestui sfârșit cu moartea – eu am mai degrabă viziunea morții, decât cea a pensionării.”
„De la ora 4 dimineața, până mergeam la școală, eu citeam”
Călin Macarie s-a născut în Cluj, în 5 iunie 1973, în cartierul Dâmbul Rotund, într-o familie de oameni foarte simpli: tatăl său era șef de echipă la Remarul 16 Februarie (anterior lucrase la CFR), iar mama era vânzătoare într-un magazin alimentar:
„În anii ʼ80 am prins o perioadă mai puțin fastă, de penurie generalizată. Foarte mulți colegi de clasă credeau că, pentru că mama era vânzătoare, eram privilegiat, dar aveam același regim ca toată lumea. Mama avea o viață foarte chinuită. Serviciul ei era în cartierul Grigorescu și, ca să ajungă de acasă, din Dâmbul Rotund, sărmana trebuia să schimbe două autobuze, iar drumul dura aproape o oră. Trebuia să lucreze în două schimburi și venea acasă ruptă de oboseală, distrusă.
Tatăl meu, în schimb, începea serviciul la ore imposibile, undeva la ora 6. Pentru asta se trezea la 4 și, din cauza trezirii foarte devreme a părinților, eu aveam probleme de somn și am fost obligat să mă culc la ore destul de matinale. Cel târziu la ora 21 trebuia să fiu în pat și auzeam zgomote când se trezea tata la 4 și nu mai puteam să dorm. Obiceiul acesta îl am și în prezent, la ora 4 mă trezesc.
Dintr-un lucru oarecum negativ a ieșit unul foarte pozitiv. Ca să-mi umplu timpul, de la ora 4, până mergeam la școală, citeam și astfel mi-am dezvoltat o pasiune nebună pentru lectură.”
Doina Puiu, bibliotecară la Biblioteca Municipală Cluj, a fost persoana care i-a ghidat copilului Călin Macarie pasiunea pentru lectură, de la vârsta de 10 ani, în special în sfera literaturii franceze și anglo-saxone. Soțul ei, consilier juridic, i-a trezit lui Călin o anumită curiozitate pentru domeniul acesta, încă de la 12-13 ani:
„Obișnuiam să îi pun tot felul de întrebări la care îmi răspundea bucuros pentru că dânsul nu avea copii și cred că mă percepea ca pe un fel de copil adoptiv.”
„Am ajuns să cred cu tărie în ideea de dreptate, de justiție, ca o proiecție a idealului justiției divine”
Învățătoarea But Viorica a fost o altă persoană care i-a marcat lui Călin Macarie primii ani de viață, pentru că a știut să-i sădească copilului de atunci setea de cunoaștere. Dirigintele său de mai târziu, Dan Emil, un pasionat profesor de biologie, a reușit să le insufle elevilor clasei D a Școlii Generale nr. 7, elevi proveniți din familii de oameni simpli, dragostea de învățătură, astfel că „cei din urmă” au fost cei dintâi ca rezultate la olimpiadele de istorie, limba română și biologie. Deși îi recunoaște dirigintelui meritele, Călin Macarie, din postura omului matur de acum, îi observă și „recunoaște” și tarele:
„Pe de altă parte orele de dirigenție și cele de socialism științific, făcute de același diriginte, îmi displăceau profund. Însă acum, după trecerea timpului, le văd ca fiind foarte utile, pentru că erau un exemplu de deturnare ideologică a spiritului civic, un exemplu de «Așa nu!»”
Școala generală a fost pentru Călin Macarie un loc în care a învățat și școala vieții, pentru că majoritatea elevilor de atunci „aveau sădită în subconștient o relație oarecum nepotrivită cu colegii lor, care se baza în perioada dictaturii pe foarte frecventul raport agresor-victimă, care mergea pe toate palierele sociale”, după cum își reamintește avocatul.
Clasa a IX-a a fost definitorie pentru modalitatea sa de raportare la societatea de atunci. În situația în care regimul ar fi continuat, consideră Călin Macarie, șansele sale de a urma o carieră juridică ar fi fost compromise definitiv. Spirit liber și pătrunzător, în prima clasă de liceu a avut media scăzută la purtare pentru unele afirmații obraznice, reținute și sancționate de către diriginta sa de atunci, Ana Șoim:
„Pe dânsa mi-o amintesc ca un contraexemplu, prin faptul că insulta foarte frecvent fetele din clasă, pornind de la o traumă legată de despărțirea ei de soț. Pentru mine violența ei verbală a reprezentat o traumă și un exemplu negativ. Eu i-am replicat, i-am luat apărarea unei fete și i-am spus acelei colege, în particular: «Las-o în pace, că e proastă!», după care fata respectivă a mers la doamna dirigintă și m-a pârât, ocazie cu care am realizat, la o vârstă poate prea puțin matură, că raporturile acestea de agresor-victimă sunt de foarte multe ori acceptate de către oameni, în pofida faptului că aceștia se simt nedreptățiți.
Atunci am ajuns să empatizez cu toți cei nedreptățiți și să cred cu tărie în ideea de dreptate, de justiție, ca o proiecție a idealului justiției divine. Acest fapt m-a determinat să mă apropii tot mai mult de credința în Dumnezeu și să încerc să îi ajut pe ceilalți chiar și atunci când aceștia au tendința de a se lăsa dominați, călcați în picioare, oprimați de o putere aparent de neoprit.”
„Am văzut bălți de sânge pe strada Horea”
Momentul Revoluției l-a prins pe Călin Macarie în plin elan de revoltă adolescentină, la 16 ani, vârstă la care a participat activ la evenimentele acelor zile de foc. După o ceartă urâtă avută cu tatăl său, a plecat de acasă și a asistat la scene atroce în orașul asediat:
„Am ratat cu vreo două ore carnagiul de pe străzi. Am văzut bălți de sânge pe strada Horea și am asistat la blocajul de la Hotel Astoria, actuala Cameră de Comerț, unde am văzut cu ochii mei cum un ofițer al Armatei îi amenința cu arma pe niște tineri, cerându-le expres să vină spre el pentru a fi împușcați cu pistolul mitralieră. Trăgea focuri «de avertisment» în aer, la o distanță destul de apropiată de capetele celorlalți, iar câțiva băieți au avut inspirația să mă trântească la pământ.
Viziunea aceasta, a militarului care își depășește atribuțiile legale, încercând să protejeze in extremis un regim abuziv și dictatorial, mă urmărește și îmi declanșează un sentiment profund de animozitate pentru orice formă de dictatură, totalitarism, abuz și nedreptate.”
Ca urmare a conflictelor pe care le-a avut „postrevoluționar” cu dirigintele său de la Liceul Bălcescu, Călin Macarie s-a transferat la Liceul Onisifor Ghibu, unde a întâlnit „o cu totul și cu totul altă lume, populată cu profesori dedicați”. Și-o amintește cu drag pe diriginta sa, doamna Cornelia Vlad, care avea inspirația de a aduce la școală scriitori, pentru a facilita astfel dezvoltarea profunzimii gândirii literare a elevilor.
O altă profesoară care i-a marcat lui Călin Macarie perioada școlară a fost Cristina Tătar (în prezent profesor universitar), o persoană extraordinar de implicată în activitatea didactică, ce le oferea elevilor, pe lângă instrumentele de analiză a fenomenului literar, și o înțelegere profundă a ultimei perioade a regimului dictatorial și a primului an de tranziție:
„A fost primul om care ne-a sugerat ideea de continuitate a structurilor, mai degrabă decât de ruptură, așa cum noi percepeam Revoluția la acea dată.”
„Niște porumb fiert”, cadoul primit pentru reușita neașteptată la Facultatea de Drept
Tânărul licean s-a hotărât doar pe clasa a XII-a, cu o lună înainte de examen, să dea admitere la Drept. Până atunci, intenționa să urmeze Facultatea de Istorie și, fiindcă s-a decis târziu și nu avea nici bani de meditații, reușita la facultate a fost una ce i s-a părut de-a dreptul incredibilă:
„După ce am dat examenul am avut ferma convingere că am picat și m-am dus acasă, le-am zis alor mei: «Să știți că am picat examenul!». Eram 15 pe un loc, aveam 19 ani și în situația în care ratam, făceam armata.
Când s-au afișat rezultatele, am văzut că intrasem, dar nu am prea crezut că într-adevăr am luat examenul. M-am întors acasă și i-am spus mamei: „Se pare că am intrat!», nici mama nu a crezut și mi-a povestit ulterior că s-a dus de două ori să verifice rezultatele, pentru că nici ei nu i-a venit să creadă.
Cu modestia specifică vremii, îmi aduc aminte că mama m-a întrebat: «Acum eu ce să îți dau, pentru că ai intrat la facultate?» Și, fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns: «Ia niște porumb pentru fiert.» Și acesta a fost cadoul, niște porumb fiert.”
Viața de student a fost pentru Călin Macarie una dificilă, încărcată de probleme sufletești și materiale. Sănătatea precară a mamei s-a deteriorat accentuat, pe când fiul începea facultatea, iar când Călin a intrat în cel de-al doilea an de studii, cea care i-a dat naștere a făcut pasul spre o lume mai bună.
Din acel moment, tânărul a trebuit să se gospodărească împreună cu tatăl său, să preia munca din casă, ce până atunci îi revenea mamei. Treburile casnice îi răpeau o mare parte din timp și l-au împiedicat să participe la foarte multe dintre cursuri. Pe lângă problema timpului, studentul Călin Macarie avea și dificultăți materiale:
„Tatăl meu era pensionar și eram în situația de a mă descurca dintr-o pensie de urmaș, pensia tatălui și niște nuci din grădină pe care le zdrobeam și le vindeam pentru ca să îmi suplimentez veniturile, pentru că nu ne puteam descurca efectiv, din punct de vedere financiar.”
„La 23 de ani am intrat direct în proces, într-o cauză pe care am câștigat-o la primul termen de judecată”
Când a terminat facultatea, Călin Macarie și-ar fi dorit să opteze pentru avocatură, însă, în acele vremuri, numărul de avocați care puteau primi stagiari era foarte mic și, în general, „locurile de stagiari erau atribuite conform unor discuții prealabile”, pe care el nu a avut „prudența” de a le purta încă din timpul facultății. Nici calea spre magistratură nu era una deschisă doar celor ce o pavau cu învățătură și bune intenții:
„Am dat două examene de intrare în magistratură, unul de judecător și unul de procuror. Le-am și luat, dar nu am primit post, pentru că s-a făcut o repartizare, într-o primă fază, unde nu am ajuns, pentru că nu am avut media necesară, iar ulterior s-au făcut niște repartizări «neoficiale», unde au primit post de procuror persoane care aveau medie mai mică. Am fost destul de decepționat de organizarea sistemului judiciar din anii ʼ97-ʼ98.”
Între timp, în 1997, Călin Macarie a dat examen și pentru un post de consilier juridic în cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, examen pe care l-a luat, începându-și la 23 de ani cariera ce, în cadrul Primăriei, a însemnat un deceniu de activitate:
„A fost o perioadă destul de dificilă pentru că, imediat după angajare, am fost trimis direct în proces, într-o cauză pe care am câștigat-o la primul termen de judecată. Pentru că am făcut «eroarea» asta, să câștig la primul termen, mi s-au repartizat ulterior un număr exagerat de mare de cauze, în așa fel încât, la plecarea din Primărie, la 10 ani distanță, am predat nu 400 de cauze, ci 400 de dosare; constant mi-au fost repartizate în jur de 3 cauze pe săptămână.”
În anul 2008 juristul a renunțat la activitatea sa din Primărie și, după 3 luni de muncă în cadrul Instituției Prefectului Județului Cluj, în luna septembrie a aceluiași an, a intrat în Barou, devenind avocat, profesie pentru care își dezvoltase deja competențele, în cei 10 ani de serviciu juridic:
„În Primărie am avut o varietate extraordinară de cauze, în special civil și contencios administrativ. Pot să spun cu absolută convingere că activitatea serviciului juridic de la acea dată era comparabilă cu a oricărei societăți de avocatură, la cel mai înalt nivel. Foștii mei colegi, care au plecat, la rândul lor, aveau competențe demne de cele mai bune firme de avocatură din țară, iar în prezent majoritatea sunt avocați.”
„În lipsa unui context favorabil valorii îi este extrem de greu să se impună”
Clienții l-au asaltat pe Călin Macarie, imediat după intrarea în avocatură. Chiar din primele 3 luni a fost angajat în 30-40 de cauze, succes care pe juristul modest din Primărie l-a surprins total:
„Una dintre trăsăturile și calitățile pe care eu le aveam în momentul respectiv, imprimate din Primărie, a fost un soi de modestie exagerată, generată de lucrul în echipă și de ședințele în care cauzele se discutau la comun, în care niciun consilier juridic nu le percepea altfel decât ca fiind cauzele instituției. Erau niște ședințe extrem de interesante, pe care în momentul respectiv eu nu le apreciam la adevărata lor valoare, dar cărora acum, retrospectiv, le simt lipsa, așa cum le simt lipsa colegilor.
Eu în Primărie am învățat că sunt valabile vorbele Ecleziastului, că totul depinde de timp și de împrejurări, iar contextul este de cele mai multe ori incomparabil mai important pentru evoluția unui om decât meritele sau chiar valoarea individuală. Asta, în contextul în care cariera profesională a unei persoane se întinde pe parcursul a maximum 10 000 de zile, din care se scad de cele mai multe ori weekendurile, în așa fel încât, în lipsa unui context favorabil, valorii îi este extrem de greu să se impună. În acest sens aș putea aminti aici de foarte mulți colegi de o competență extraordinară ale căror calități nu sunt nici până în prezent puse cu adevărat în valoare, datorită unor împrejurări care i-au determinat ca, din motive de ordin economic, să se concentreze asupra unor cauze care le exploatează într-o mai mică măsură calitățile.”
Inechitățile profesiei de avocat
Călin Macarie a intrat în avocatură venind dintr-un sistem „egalitar”, cum era acela al Primăriei, unde veniturile erau uniformizate, existând un anumit echilibru între muncă și salarii, care erau determinate în funcție de vechime, de grad. În noua sa profesie liberală pe avocat l-a surprins din start inexistența unor onorarii minimale:
„Pentru aceeași activitate tarifele pot să varieze și de 10 ori, foarte mulți colegi fiind obligați să presteze muncă în condiții financiare dezagreabile, tocmai pentru a își putea întreține familiile și a își putea practica meseria, în condițiile unei concurențe acerbe.”
Nu doar sistemul de onorarii i se pare avocatului inechitabil, ci și cel de pensii, inechitatea manifestându-se în special în ceea ce-i privește pe tinerii practicanți ai acestei profesii:
„În avocatură sistemul de pensii favorizează avocații cu venituri mari. Se plătește plafonat pentru cei cu venituri foarte mari, sunt limitate contribuțiile la un plafon maxim și mie mi se pare complet inechitabil faptul că majoritatea avocaților plătesc 11% din venituri la Casa de Pensii, în vreme ce extrem de puțini, care au venituri mari – printre care într-o anumită perioadă m-am numărat și eu, dar acest lucru nu mi s-a părut corect – au de achitat o sumă fixă. Acest sistem poate duce, pe termen mediu, la mari probleme în ceea ce privește plata pensiilor.”
Pasionat de meseria sa, Călin Macarie nu vede satisfacțiile avocaturii prin prisma banului, ci a complexității cauzelor în care e angajat:
„Sunt foarte mulțumit de activitatea mea pentru că am avut un spectru foarte larg de cauze extrem de interesante, atât de motivante, încât le-aș fi făcut oricum și pe gratis.
Am avut un spectru foarte larg de cauze, raportat la toate perioadele profesionale pe care le-am străbătut și, din acest punct de vedere, îmi este extrem de greu să înțeleg modalitatea extrem de dificilă prin care se poate trece de la o profesie juridică la alta: avocatură, magistratură, notariat. Cred că s-ar impune promovarea unei legi de unificare a profesiilor juridice, care să faciliteze o mai bună trecere a unei persoane prin mai multe profesii juridice, așa cum se întâmplă în alte țări europene.
În acest sens, cred ca foarte mulți dintre colegii mei ar putea face față, la cel mai înalt nivel, în oricare altă profesie juridică, așa cum persoanele din aceste profesii juridice ar putea fi avocați de excepție!” conchide Călin Macarie.