Azi am să vă dau o scurtă lecţie despre cum o mare parte a colegilor mei, mânuitorii de informaţie publică, se complac în neglijență și în delăsare, iar mulţi dintre ei au ajuns să fie doar cutiile de rezonanță, cărăușii și trâmbițele celor care-i plătesc, de la patronii vizibili, dar mai ales cei invizibili, la instituţiile de forţă ale statului. Ar cam fi timpul să punem cărțile pe față și să recunoaștem că meseria aceasta a noastră, de mânuitori de informație publică, a ajuns într-un asemenea hal încât nici nu mai poți deosebi informația de intoxicație, publicitatea de propagandă și nici măcar dezinformarea nu se mai simte atât de bine de la atâta manipulare. Este timpul să găsim o cale prin care să ne facem datoria față de consumatorii noștri, cei care ar merita de la noi informație publică, nu propagandă, nu publicitate, nu intoxicare și, mai ales, nu dezinformare. Să găsim o cale prin care, cei dintre noi care doresc să practice propaganda, publicitatea, intoxicarea și, mai ales, dezinformarea, să o facă pe față. Dacă filmelor și unor programe TV li se aplică etichete, pe categorii de vârstă, ca recomandare privind gradul de violență și/sau decență pe care acestea îl conțin, nu văd de ce nu ar purta și informația, în mod legal, etichete, în funcție de scopul urmărit de către cei care o fac publică. Asta, dacă mai dorim să ne numim categoria profesională jurnalist. Mă refer la cei dintre noi care nu doresc să se complacă, cei care doresc să-și depășească condiția de idioți utili și să-şi dorească să nu rămână simpli cărăuși ai informației.
Statul nu face nimic, deși are mijloacele legale, să ne protejeze. Deși are ca instrument Consiliul Național al Audiovizulului și manualul de utilizare al acestuia, Legea Audiovizualului, preferă să ne lase pradă dezinformării.
Nu ne rămâne decât să ne apărăm singuri. Să vedem cum facem să nu ne îndepărtăm de la propria agendă: informarea publicului, nu cărăuşia dezinformării. Opinie, nu propagandă. Să nu ne formăm opinii decât asupra subiectelor asupra cărora am avut acces prin mai multe surse independente. Și când zic independente, chiar subliniez acest lucru. Devine suspect, de exemplu, când surse din tabere opuse cad de acord asupra aceluiași subiect și noi nu putem confirma nimic, în lipsa unei surse pe care să o putem garanta ca fiind independentă, adică neafiliată ideologic și/sau economic. De aceea zic: gândiţi cu capul vostru, nu înghiţiţi opinii gata fabricate. Aveţi o viață, o educație, filtraţi informațiile prin propria experiență.
Iar jurnaliştii ar trebui să redevină oameni de încredere, oameni în care alți oameni își pun încrederea că vor fi informați corect. Poate nu ar fi rău dacă am începe prin a ne avertiza audienţa: „Acest material conține 10% informație, 30% publicitate, iar restul constituie dezinformare, scrisă în scopul manipulării opiniei publice, în favoarea clientului X”.
Că nu putem lăsa Statul să fie garantul corectitudinii informării. Relaţia dintre Stat și informație nu este una cu final fericit. Noi am mai citit cartea aceasta şi, ştim: la final, ceea ce este corect şi adevărat, moare. De la confiscarea absolută a informației, în dictatură, până la liberalism, finalul este acelaşi: vorbitul în şoaptă. O formă perfidă de cenzură şi auto-cenzură este instaurată în numele politicilor corecte. Că e dictatură sau sunt “politici corecte”, avem acelaşi rezultat: înmulțirea subiectelor care nu se mai abordează public decât în șoaptă sau deloc. În materie de dezinformare, atât activitatea, cât și inactivitatea statului, sunt egal nocive.
Dacă noi, jurnaliştii, acceptăm să jucăm un rol în afara informării corecte, înseamnă să acceptăm că audienţa noastră ne este “duşmanul”. Statul, când ne folosește în acest joc în afara informării corecte, î-și consideră dușmani propriii cetățeni. Cetățenii atrași în acest joc, se pot considera propriii lor dușmani.
Şi, gata.