Ultima premieră a Teatrului Național Cluj, „12 oameni furioși”, e un spectacol simpatic, fără prea mari pretenții, dar nici demn de critică.
Subiectul e simplu: 12 jurați trebuie să decidă soarta unui tânăr judecat pentru că și-ar fi ucis tatăl. Votul trebuie să fie unanim și, dacă inițial e de 11 la 1 în favoarea condamnării acuzatului, unul câte unul jurații se răzgândesc, pentru ca în final tânărul să fie considerat nevinovat.
Ei reiau, rând pe rând, detaliile procesului, și, dacă la început sunt grăbiți să voteze și să scape cât mai repede de această îndatorire, ce nu-i face plăcere niciunuia, pe parcurs fac reconstituiri, revăd probele și înșiră în fața spectatorului o întreagă cazuistică, pe alocuri presărată cu replici ușor amuzante.
Scenografia e la această piesă poate chiar mai bine realizată decât scenariul, conferind o atmosferă aparte, de sală de judecată din alte vremuri, cu o pardoseală alb-negru, ca o tablă de șah, cu o încăpere construită în cele mai mici detalii, cu pereți și ferestre reale, pe care în mod real plouă, cu lustre cu ventilator ce atârnă dintr-un tavan imaginar, cu mese și cu scaune palpabile, deci o scenografie cvasi-completă, și nu doar sugerată, cum am fost de multe ori obișnuiți la Teatrul Național.
Actorii, pentru cei duși mai des pe la Teatru, cum sunt și eu, nu vă vor oferi în această piesă nicio surpriză de interpretare, putând fi recunoscuți ușor cu gesturile teatrale specifice fiecăruia, cu inflexiunile lor de voce tipice, cu expresiile corporale caracteristice. Nu se reinventează niciunul în rolurile primite în acest spectacol, ci sunt perfect egali cu sine, cu sinele din reprezentațiile trecute.
Sala a fost plină de tineri, unora spectacolul le-a mai stârnit uneori, rar, și râsul, alții au privit atenți până la final, unii cu plictis, alții cu încântare. Oricum, după heblu-ul de încheiere a spectacolului, publicul nu a mai așteptat să se facă lumină, că a și izbucnit în aplauze puternice și zgomotoase.
Dacă sunteți pasionați, sau măcar interesați de subiectul reprezentației, care e un fel de Big Brother – o oră și un pic din travaliul unor jurați, atunci merită să alegeți această piesă, un spectacol de replici, mai puțin de altceva. Jumătate de piesă se joacă stând la masă și discutând, în rest, protagoniștii se agită puțin în picioare, sau stau așezați pe scaune sau la ferestre, privind în gol. Dacă nu vă interesează acest tip de subiect, atunci monotonia vizuală a spectacolului vă va plictisi cu siguranță și nu vi-l recomand.
„12 oameni furioși” nu e, așadar, o ratare teatrală zgomotoasă, dar nu e nici o expresie a geniului teatral. E, mai degrabă, o dulce mediocritate scenică, oarecum simpatică, urmăribilă, o piesă la care e de mers o dată, dar, la care, eu cel puțin, nu o să mai revin.