Editorial

Sunt într-o relație de iubire-ură cu România

În 1990, România se dădea cu fundul de pământ când Silviu Brucan spunea într-un interviu pentru „Le Figaro” că românii vor avea nevoie de 20 de ani ca să deprindă democrația. A fost etichetat drept antipatriot și chiar dat în judecată pentru că a îndrăznit să conteste capacitatea românilor de adaptare. Păi noi de când ne știm doar ne adaptăm.

Ne-am adaptat la stăpân, sub marile imperii, ne-am adaptat la războaie după cum bate vântul, mai ales în cel de-al doilea mondial, ne-am adaptat la comunism. Păi nu ne adaptăm noi și la democrație? Ce, noi suntem mai proști? Iată că au trecut 30 de ani și nu doar că n-am deprins democrația, dar nici măcar nu ne-am străduit s-o înțelegem.

În 1998, jurnalistul Sabin Gherman scria într-un manifest că s-a săturat de România. Românii iar au sărit ca arși. Cum își permite, dom’ne, ardeleanul ăsta să ne dea lecții de românism? Cum adică să te saturi de România? Orbiți de o mândrie fără vreo bază, românii au reacționat oragnic, visceral, mimetic, când li s-a spus în față că sunt mai puțin decât se credeau.

Pătrunși până la nivel celular de vorba din popor „domnu-i domn și-n șanț”, românii se supraevaluau și i-au dat în cap responsabilului cu dușul rece. Efectul Dunning-Kruger este o eroare de percepție prin care incompetenții apreciază eronat competența lor ca fiind mai mare decât în realitate. România e și țara efectului Dunning-Kruger.

Eu nu m-am săturat de România. Iubesc țara asta care îmi oferă zilnic subiecte de emisiune. Vă dați seama ce m-aș fi plictisit dacă eram elvețian? Dar urăsc România în egală măsură pentru tot ce a ajuns să (nu) fie, pentru că nu și-a dorit mai mult victoria. Sunt într-o relație de iubire-ură cu România. Totuși, ce e România?

România e ca ruda aia de la țară de care ți-e rusine, dar e tot sângele tău. O primești în casă de sărbători, o pui la masă, o îndopi cu sarmale și o asculți cum se plânge despre cât de rău e și că NIMENI nu face ceva ca să fie mai bine.

România e ca iubita aia cu care nu mai merge relația, dar rămâi, totuși, că merge și-asa. România va rămâne lângă tine chiar dacă o înșeli sau o bați, pentru că masochismul e criptat în ADN-ul nostru.

România e ca femeia cu care ți-ai petrece o viață întreagă, dar n-o prezinți familiei. România e pofta inimii, că a picat examenul de mamă la copii. România e femeia aia la care revii fără să îți explici de ce și îi lași 50 de lei pe noptieră.

România e vecina de la 3, care se uită pe vizor, chiar dacă e oarbă, și bate în țeavă, deși e surdă.

Romania e o piață, România e o crâșmă, România e o rezervație naturală, România e un sanatoriu. România e toate astea și nici una dintre ele.

Totuși, ce e România pentru noi? Țara asta e suma credințelor, valorilor, idealurilor și viselor noastre. România e fix cum o creăm noi în mintea noastră și o materializăm. Iar dacă România din capul nostru e doar acceptabilă, asta va fi și reflexia în realitate.

Ce e România?

O țară de deștepți sau de proști?

O țară de hoți sau de oameni cinstiți?

O țară de leneși sau de oameni harnici?

O țară de lași sau un neam de curajoși?

O țară de păreriști sau de cetățeni implicați civic?

O țară de „merge și-așa” sau un popor care merge înainte?

România e exact ce vrem noi să fie. Problema e că nu vrem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *