Ieri am scris un articol despre pățania, altfel tristă, a unui milionar din Florești, căruia furtuna i-a inundat subsolul casei acum câteva zile în timp ce era în concediu. În acel moment, în subsolul inundat erau trei mașini de ultra lux, un Laborghini, un Tesla și un BMW, toate valorând o jumătate de milion de euro, care s-au făcut muci de la atâta apă, devenind practic daună totală.
Remarcam cu oarecare ironie în articol că are rolul ei și Karma asta, deoarece respectivul floreștean a ajuns milionar bătându-și joc de mii de oameni din Florești cărora le-a vândut apartamente de o calitate îndoielnică, lângă ferma puturoasă de pui ce a necăjit ani de zile locuitorii cu mirosurile pestilentiale.
Sigur ar mai fi și un aspect legal, fiindcă respectivul om a avut nesimțirea ca, din milioanele făcute, să nu plătească ani de zile nimic statului, devenind oficial al treilea cel mai dator român. Ce paradox tipic românesc! Să fii în topul datornicilor și să te lăfăi în Lamborghini de un sfert de milion de euro.
Articolul a avut 22 de mii de vizualizări, suscitând un interes enorm: asa e romanul, se bucura cand un bogat o suge.
Din prisma meseriei, în ultimii 24 de ani, am văzut și cunoscut o grămadă de oameni puternici în acest oraș, implicit și cu foarte mulți bani în conturi. Inevitabil le-am cunoscut familiile, le-am cunoscut personalitatea, ba chiar și detaliile din trecutul lor, nu doar profesional, ci intim. Pe unii, i-a alungat orasul pe nedrept (sau securistii), cum e cazul lui Paszkany, altii s-au alungat ei, cum e cazul lui Bene, altii au pocnit ca un balon de sapun, cum e Metz, altii s-au sufocat ca taranii la restaurantul Michelin cu osul coruptiei, de prea multa foame de bani, cum a fost Sorin Apostu. Oameni fara de care Clujul nu se putea invarti la un moment dat si care azi nu mai inseamna nimic.
O bună parte dintre acesti oameni importanti au ajuns la vârsta senectuții, mulți sunt trecuți bine de 60 de ani, dar cumva se poate spune despre ei și-au trăi viața într-un fel similar într-o frustrantă și perpetuă goană după milioane. Multi dintre milionarii martalogi din Cluj continuă să trăiască fără să înțeleagă nimic din înțelepciunea pe care înaintarea în vârstă ar fi trebuit sa le-o aducă.
Rareori am văzut pe vreunul fericit cu ceea ce avea la momentul X. Și arareori am văzut pe vreunul care să fie relaxat și să nu-și dorească mai mult, să nu își dorească afacerea celuilalt, chiar dacă îi era prieten.
Este și motivul pentru care în acest oraș s-au creat niște găști. Unii „pe lac”, alții ”pe deal”, în fine, dezvoltând antipatii și simpatii unii pentru alții, mereu schimbătoare ca sentimente în funcție de ce aveau de câștigat sau de pierdut.
Cei mai milionari dintre milionarii clujeni nu au copii, sau au familii inerte, așa că și-au concentrat viețile exclusiv pe făcutul de bani. Stati linistiti, și cei care au copii și sunt milionari, au trait mereu cu același gând: să faca mai mult, aruncandu-si copiii la scoli in strainatate, preferand sa piarda cea mai frumoasa perioada a unui prunc, adolescenta, timpul in care poti sapa definitiv ca parinte caracterul copilului tau, si sa castige ei timp pentru facut de alti bani, de cumparat noi terenuri sau noi masini.
Mereu, mereu, mereu cu gandul: „hai, să mai cumpărăm ceva, să mai vindem ceva. ca să avem mai mult”.
Când trăiești în bula obsesiilor tale este foarte greu să vezi Semne. Semnele infatuării, Semnele îngâmfării, Semnele Satanei, Semnele pierzaniei, Semnele lui Dumnezeu.
Ioan Varga, altfel o minte genială în business, nu a înțeles nimic din ascensiunea și decăderea lui Arpad Paszkany. Dacă era puțin mai atent ar fi observat că da, urcarea lui Paszkany pe scara mărimilor Clujului s-a întâmplat doar datorită CFR Cluj, dar suta de milioane de euro pe care Paszkany a făcut-o din cele trei participări în Champions League s-a lăsat cu un dar otrăvit: păcatul orbirii.
CFR l-a urcat pe Arpi, CFR l-a și coborât, ca în maneaua aia cu „viața asta e ca și o scară”.
Ce i-a trebuit lui Ioan Varga clubul CFR, luat din insolvență de la Paszkany, nimeni nu poate să-mi explice. Varga stătea inainte de CFR pe milioane de euro cash. Avea la dispoziție un pachet de 50 de milioane de euro de cheltuit, oricum și cum voia de la omul de afaceri neamț Abris Lelbach și putea face o grămadă de bani din business-uri imobiliare, specialitatea lui, fără nicio durere de cap.
Varga a intrat în proiectul CFR, ca un copil mare care n-a avut bicicleta, s-a lipit de lumea unsuroasă a lui Vasile Dîncu, aia care îți gâdilă orgoliul, dar te suge de bani, și a băgat remorci de bani anual în echipa aia de fotbal blestemată. Cu singurul obiectiv de a deveni doar fruntaș între codașii țării. De unde stătea pe o tonă de bani, astăzi ajunge să ia împrumuturi de la frații interlopi Caran și are momente tot mai dese când abia respiră financiar.
Vă zic o părere. Dacă Varga își concentra energia în ultimii cinci ani pe business, nu pe CFR Cluj, unde oricum s-a dovedit a fi talentat, astăzi era unul dintre cei mai bogați oameni din Ardeal în cash. Fotbalul și clubul ăla nenorocit i-au mâncat nu numai banii, ci și timpul pe care îl dedica business-ului.
Unul dintre cei mai discreti oameni din Cluj n-a inteles nimic din varsta pe care o are si nici din banii pe care i-a facut. Paradox uman, capabil de cele mai groaznice lucruri in business, considerat malefic sau ordinar, el e acelasi om vcare e capabil de gesturi umane incredibile, de o generozitate care o depaseste pe a tractoristului de Becali, si mereu fara sa isi asume meritele. Pe de o parte, este un fire starter, atacand mereu si presand sau cautand sa isi distruga adversarii, pe de alta, este omul impacarilor, care pune la masa cei mai teribili adversari. Omul asta nu a inteles nimic din Semne si nici din varsta pe care o are, una respectabila de 71 de ani. La varsta asta, milionarul nu a inteles nimic nici din seara cand comunistii l-au retinut, acum multe zeci de ani, si abia a scapat de puscarie, asa cum imi povestea regretatul Tibi Mocuta, nici din faptul ca nu a zamislit copii, nici macar COVID-ul sau patania unui prieten comun, revenit din morti, nu l-a facut sa isi schimbe Viata. La 71 de ani, el construieste blocuri, merge pe santier, construieste alte blocuri, zi de zi se gandeste la cash, baaaaaaa, ai 71 de ani, opreste-te si BUCURA-TE de cat ti-a mai dat Dumnezeu de trait, lasa milioanele, ca nu duci nimic in groapa decat un costum, o camasa si o pereche de pantofi, si alea perisabile. La 71 de ani, opreste-te si, daca nu ai copii, creste unul, spiritual si moral, daca nu mai ai nevasta, fa ca Tiriac si ia-ti o „verisoara” amabila, daca il iubesti pe Dumnezeu, du-te la manastire, daca iti place viata, calatoreste, daca ai prieteni, stai langa ei, nu te ascunde intr–o cabana un an de zile, iar apoi sa te ingropi in bancnotele singuratatii!
Semne au exitat mereu în acest Cluj paradoxal, multicolorat și greu se înțeles. A existat moartea lui Claudiu Silaghi, unul dintre cei mai serioși oameni de afaceri din oraș, fondator al BT. Claudiu Silaghi a murit datorită abuzurilor și stresului creat de procurorul DIICOT Mircea Hrudei care, atâta l-a hărțuit pe nedrept, până l-a băgat în mormânt în urma unui AVC. Moartea lui Silaghi ar fi însemnat cel putin două lecții pentru milionarii clujeni, dar ei nu s-au uitat la semne.
Prima lecție ar fi faptul că trebuia să devină uniți. Silaghi a murit singur, nu in sensul că fără familie sau prieteni apropiați, dar a murit părăsit de mediul de afaceri clujean, căcat la cur în fața evenimentelor. Așa fac mulți milionari când dă unul de greu. Nu mai răspund la telefon, se dau loviți sau în concedii. Moartea lui ar fi trebuit să îi strângă pe toți oamenii de afaceri sub aceeași cupola a unității. Nu s-a întâmplat. Mai râd eu de bătrânelul Ioan Rus că încearcă să face mese si fundații, dar ideea lui de a crea un trib e infinit mai generoasă si mai bună decât lipsa de unitate.
A doua lecție pe care ar fi putut să o învețe milionarii clujeni peste 60 de ani din moartea lui Silaghi ar fi fost aia de a se strânge într-un efort comun și să doteze Clujul ăsta cu figuri în cap cu scule medicale de top, nu numai pentru intervenția din momentul AVC, ci în general.
Din punct de vedere medical, Clujul are doctori excepționali. În ceea ce privește dotările, suntem, ca oraș ce ne pretindem Barcelona României, sub nivelul unui cabinet medical de comună, păstrând proporțiile. Claudiu Silaghi a murit de AVC la Viena, pentru că în Clujul milionarilor ignoranti nu s-a găsit niciodată coeziunea necesară să se creeze un fond de sponsorizare prin care să se cumpere aparatură de top. Măcar să-și fi zis unul: „Bă, dacă pățim și noi la fel la un moment dat?! Murim cu zile în mizeria de la Cluj? Păi, hai să strângem 10 milioane de euro (n.r atâta costă o dotare de top pentru intervenția la AVC) și să rezolvăm problema”.
Nu, domn`e. Milionarii clujeni nu sunt în stare să aibă obiective comune nici acum, când a mai pățit-o unul dintre greii Clujului, care, har Domnului, a scăpat cu bine. Nici acum milionarii de peste 60 de ani nu se gândesc la Semnul primit.
Lumea șmecherilor cu bani din Cluj pute a ipocrizie. Dacă stai să îi asculți pe mulți dintre ei o să-ți vorbească despre cumpătare, iubire de Dumnezeu, Patrie, când, în fond, trecutul lor este plin de mizerie. Unul și-a bătut nevasta până l-a părăsit, altii și-au făcut averea pe cadavrele industriei clujene, cum sunt Buzoienii. Toți ăștia de peste 60 de ani au un trecut sulfuros, dar ne povestesc nouă despre Dumnezeu, curăție, cinste și muncă.
Pe unii dintre ei îi deranjează limbajul meu, sau tupeul meu, dar nu-i deranjează că și-au făcut averea călcând peste destinele a mii de oameni care au lucrate pe platformele industriale din Cluj-Napoca. Nu-i deranjează că au călcat pe cadavrele partenerilor de afaceri sau că au comandat controale la Fisc, la ITM ca să-și hărțuiască competitorii sau chiar au comandat arestări (vezi cazul Anna Horvath care a fost călcată pe gât pentru că s-a opus în mod corect edificării unui monument enorm în cimitirul central la mormântul mamei unui milionar clujean).
Voi dați lecții de moralitate și de curăție sufletească? Ar trebui să tăceți și să vă faceți trei cruci mulțumindu-i Dumnezeului în care nu credeți că incă ați scăpat nearestați sau neloviți de boli pentru păcatele pe care le-ați comis. Mulți dintre voi sunteți niște triști care nici la 60 de ani nu știți să vă opriți din drum. O dați în continuare cu făcutul de milioane, acumulând ca hamsterii mizerii de bancnote și uitând că sunteți la dispoziția exclusivă a lui Dumnezeu. Nici masini nu stiti sa va cumparati, ba, o tineti matzu’ gaia cu S Klasse sau seria 7, bune pentru bisnitarii care mai fac un bloc, dar departe de statutul de oameni putred de bogati cum sunteti voi. Va dau o consultanta de imagine: smecheria incepe la masini de la Rolls Royce in sus, la haine, de la Brioni sau Hermes in sus, la stil, de la avion privat in sus, nu sa stai cu transpiratul de Alexa, sarantoc, in sauna de la aeroportul lui Ciceo, sa te coci cand mergi in vacanta cu nevasta si copiii cu WizzAir.
Ăsta e sfatul meu de jurnalist pârlit și mult mai tânăr ca voi: bucurați-vă de viață, opriți-vă din drum și, din câte zile mai aveți, zâmbiți in cat mai multe, cheltuiți-vă milioanele, poate chiar si pe o prostie ultra luxoasă, faceți cadouri, dați de pomană, călătoriți, iubiți (dacă mai aveți pe cine). Dacă nu mai aveti pe cine iubi, comandați-vă pe cameră o curvă de top, in fine, dați un ultim sens vieții voastre trăite până acum fara SENS sau, în fine, doar cu sensul banilor.
Voi, milionarii de peste 60 de ani care ziceți că munciți zilnic „pentru că doar asta știți, să munciți”, in fapt, voi nu munciți. Voi mergeți să faceți bani, nu să munciți, și pretindeți că munciți ca să ascundeți faptul că în viața voastră nu mai aveți pe nimeni, nu mai aveti nimic, ca vietile voastre sunt cvasi-goale. Cel mai trist NU este că unii dintre voi nu aveți copii sau v-au părăsit nevestele, ci faptul că nu aveți amintiri, asta pentru că nu ați trăit nici cat trebuie, chiar dacă ați trăit destul, nici cum trebuie, chiar dacă ați trăi îndestulat.
Când nu era pandemie, aveam un obicei lugubru si constant, poate de două ori pe an. Mă duceam la capela din Mănăștur și mă uitam la morți, la sicriele celor morți ce urmau să fie îngropați. Familiile care jeleau se uitau la mine ciudat, oarecum emoționate că un ditamai ziarist cunoscut vine la capătul mortului. Bănuiau că ne-am fi cunoscut în timpul vieții și ca eu plătesc astfel, prin prezență, o formă de respect.
Dar eu nu eram acolo pentru respect, eram acolo ca să mă uit la morti și să-mi reamintesc contant, să nu care cumva să uit, că suntem niște fire de iasca, deșertăciunea deșertăciunilor. Că Dumnezeu ne poate tăia Windows-ul într-o clipită fara posibilitatea de resoftare și că, până să ni-l taie, trebuie să ne gândim foarte bine ce lăsăm in urma noastră.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o fire de așa natură încât eu nu voi lăsa bancnote în urma mea, voi lăsa ceva și mai important: un copil care tocmai m-a îmbrățișat cu cei mai luminoși ochi din lume și un card de credit din care am cheltuit deja milioane de amintiri senzaționale în care am plâns, am râs, am cântat, am băut, am iubit, am ratat.
Am trăit.
