Simplu şi sec: Trei colegii din Brașov dau afară copiii de gimnaziu care nu au media 8. La fel de sec, un părinte, sub protecţia anonimatului, asumat care va să zică, declară pentru un site specializat pe probleme de educaţie că e foarte bine aşa, că nu trebuie ucisă competiţia, că el şi-a meditat copilul din clasa a-ntâia până-ntra patra pentru a intra la un liceu de elită din Capitală.
Zău? Aceasta este competiţia în ţara care proclamă gratuitatea învăţământului, aceasta este egalitatea de şanse, banul? Marcăm banul, apoi ne lăudăm cu plodul de excelenţă? Şi nu mă enervez la modul socialist de faptul că, azi, mâine au să fie genul acesta de părinţi care să-şi mediteze sugarii să prindă un loc de excelenţă la creşă: să dea câţi bani vor, dar să-i dea în sistemul privat, nu în cel public care, prin lege, e gratuit! Ce încurajează, de fapt, câte un astfel de non-părinte care-şi cumpără liniştea prezentului pentru „viitorul copiilor”? Încurajează non-profesorii din sistemul public să încaseze bani la negru pentru meditaţii şi să-şi cam bage picioarele în ceea ce fac la catedră. Sau chiar să manipuleze câte un prostan de părinte că ar cam fi cazul să-şi trimită copilul la meditaţii. Ce ne spun toate acestea despre învăţământul din România? Că e praf şi pulbere. Că părinţii, alături de cei din sistem, fac totul să-l distrugă mai abitir. Că la noi se merge cu Educația pe Educație călcând. Ne-au zis-o și experţii străini în educaţie: „Şcoala din România formează cetăţeni fără spirit civic. Românilor nu le pasă îndeajuns de mult ca să facă ceva“. Ar mai fi o șansă dacă „îi înveţi pe copii o perspectivă completă, rotundă, asupra vieţii, dacă îi înveţi ce este responsabilitatea, ce este empatia socială, virtuţile civice, lucrurile acestea se pot rezolva”. Zău, responsabilitate? Prin meditaţii, nu prin programă şcolară şi dedicaţie şi din partea celor care educă?
Avem premier nu prea alfabetizat, am avut premier plagiator și un lung șir de miniștri ai Educației, ei înşişi plagiatori și falsificatori de CV. Şi cam analfabeţi.
Despre asta să vorbim: despre indolenţa noastră şi despre cum ne abandonăm copiii să devină victime sigure ale unui sistem profund viciat. Despre complicitatea noastră cu indolenţa şi incompetenţa unor autorităţi care trăiesc în lipsă de viziune faţă de cum s-ar putea face şcoală pe competenţe şi, mai ales gratuit, după cum scrie şi în Constituţie, dacă s-ar vrea. Dar cei cu bani îşi cumpără cu bani lipsa de grijă faţă de copii, cei fără bani doar îi abandonează în grija statului. Ne aruncăm copiii în braţele unui sistem de Învăţământ încremenit în minciună și neperformanță care nu vrea să se reformeze. Apoi ne mirăm că ni se livrează o nouă generaţie de analfabeţi şi numai analfabeţi buni de trimis pe plantaţiile statului şi atât.
Copii fără perspective. Fără perspective în şcoală, fără nimic după şcoală. Aici este locul în care trebuie lucrat. Şi în nici un caz nu trebuie lucrat prin meditaţii, prin încurajarea unei şmecherii asimilabile furtului. Urlăm după evazionişti, dar producem mică evaziune. Urlăm după hoţi, dar hoţim startul la modul meschin. Urlăm că nu suntem lăsaţi să facem ce vrem, că statul ne limitează, dar ne limităm copiii, decizând în locul lor. Urlăm după specialişti, dar ne substituim acestora. Urlăm după privilegiaţi, dar creăm privilegiaţii.
Vorba unui copil care n-a mai apucat să-și ia BAC-ul, facem tot ceea putem ca „sfârşitul învăţământului românesc” să fie „precum al lui Ştefan cel Mare – un soare strălucitor care apune de la o rană la picior”…