Șerban Țigănaș, președintele Ordinului Arhitecților din România: "Arhitectura îmi oferă șansa de a participa la desenarea unei lumi mai bune"

Șerban Țigănaș, președintele Ordinului Arhitecților din România, este un arhitect practicant, în cadrul „Dico și Țigănaș”, un birou de arhitectură și inginerie care, de aproape două decenii, și-a propus să schimbe nu doar fața construită a lumii, ci și filosofia din spatele acestui demers, prin practicarea unui business onest, transparent și „la alb”, axat în primul rând pe calitatea muncii, pe satisfacția clientului, și abia mai apoi pe recompensa financiară.

În același timp, Șerban Țigănaș e și un formator al tinerilor arhitecți, prin „hobby-ul universitar” pe care îl are de 20 de ani în cadrul Facultății de Arhitectură și Urbanism – UTCN, unde a aplicat aceeași mentalitate, a corectitudinii și a conștiinței profesionale, prin orientarea înspre nevoile studenților, a transmiterii de cunoștințe, și nu a gonflării artificiale a orgoliului propriu prin titluri universitare goale de conținut.

În cariera didactică, Șerban Țigănaș nu s-a axat niciodată pe activități „științifice” inutile societății, menite doar a construi o carieră călduță de bugetar, practici academice pe care, de altfel, le denunță și despre care vorbește deschis, el fiind nu doar un foarte bun profesionist, ci și o conștiință activă în cadrul societății la a cărei construcție participă prin proiectarea unor clădiri și a unor idei menite a desena o lume mai bună.

Copilăria i-a oferit premisele pentru ceea ce avea să devină mai târziu

Șerban Țigănaș s-a născut la Cluj, într-o familie de ingineri constructori, pe care a avut șansa de a-i urma, încă din copilărie, pe șantierele marilor construcții industriale ale anilor ʼ70; construcțiile gigant ale acelor vremuri l-au impresionat pe copilul de atunci, lucru care a contribuit la viitoarea orientare în carieră. 

Bunicul său, „un om excepțional, cu un caracter deosebit, dublat de un talent extraordinar”, a avut, de asemenea, o influență covârșitoare asupra sa, atât ca formare profesională, cât și umană. Militar de carieră, fost colonel de cavalerie, acesta luptase în Armata Română și războiul îi adăugase personalității note de bărbăție, de cavalerism, de noblețe, pe lângă rigoare și un foarte bun spirit organizatoric - a condus, ca director administrativ, două spitale importante din Cluj, Spitalul Militar și, ulterior, Institutul Oncologic. După ieșirea la pensie, care a coincis cu copilăria nepotului său, „a explodat în el latura sensibilă și bunicul s-a transformat într-un pictor foarte activ, un bibliofil pasionat, cititor fervent, și un mare colecționar de artă populară”.

Șerban, care de mic se juca desenând, a devenit ucenicul preferat al bunicului, care i-a împărtășit experiența sa și i-a oferit întreaga sa bogăție spirituală. Cei doi pictau împreună, iar bunicul îl încuraja pe nepot, insuflându-i dragostea pentru artă, pentru adevăratele valori, pe care le colecționa în casa sa, un adevărat muzeu, plin de propriile picturi și de colecția de obiecte țărănești pe care le culegea din întreaga țară.

Șerban Țigănaș și-a petrecut întreaga copilărie în centrul Clujului, fiind a doua generație de copii „pe asfalt”, atât părinții, cât și buncii săi locuind în Cluj. Lipsa de legătură cu natura a compensat-o însă, din adolescență, printr-o pasiunea vie pentru munte, drumeții și speologie, deschisă de îndrumătorii săi din Clubul de Speologie și, ulterior, continuată alături de grupul de prieteni cu care a bântuit toți munții.

Începând din perioada adolescenței, Șerban Țigănaș a început să fie și un împătimit al sportului, a practicat volei de performanță, ceea ce i-a oferit o deschidere spre lume, prin deplasările pe care le efectua cu echipa la campionate și turnee, în țară și în străinătate. În perioada liceului a făcut speologie la Clubul Județean „Emil Racoviță”, unde profesorul Iosif Viehmann i-a însămânțat dragostea de natură, de explorare, el fiind un adevărat formator al acelei generații de tineri, cărora le-a insuflat principii, care mai apoi i-au ghidat în viață și în carieră:

„Pentru mine, în cariera mea de arhitect, învățămintele acestea ale copilăriei au fost foarte valoroase, le-am regăsit în ceea ce privește lucrul în echipă, în ceea ce înseamnă să ai un obiectiv împreună cu ceilalți, să lucrezi la el și să te adaptezi la realități care uneori îți sunt exterioare și nu depind de tine.”

O altă persoană care i-a influențat copilăria a fost Dan Căpitan, un antrenor care a adus schiul de performanță în viețile clujenilor, ai căror copii s-au format și călit în taberele și în programele acestuia de pregătire, nu doar sportivă, ci și caracterială:

„Schiul fiind un sport foarte dur, o luptă cu tine însuți, era și o formă de educație, de disciplinare, de întărire a voinței. Pe vremea aceea ne băteam singuri pârtiile, cu tălpile noastre, și concursurile erau foarte dificile. Am rămas de atunci cu o pasiune pentru schiul alpin, pe care îl practic și acum. Prin echipele de atunci de schi s-au format caractere, a fost o școală, și pe mulți dintre colegii mei îi reîntâlnesc acum în diferite poziții în societate și în lume, toți sunt oameni în al căror caracter se văd calitățile sportivului de performanță, a omului care a trecut prin experiențele respective.”

„Arhitectura, șansa de a participa la desenarea unei lumi mai bune”

Încă de la 14 ani, Șerban Țigănaș a luat decizia fermă de a urma cariera de arhitect și de a fi astfel și un continuator al părinților săi în acest domeniu mai larg, al construcțiilor:

„S-a întâmplat ca părinții mei să dispară încă din copilăria mea, să rămân foarte devreme fără asistența și fără prezența lor fizică, dar relația dintre mine și ei era deja consolidată, eu m-am considerat un continuator al lor și mă consider și acum. Pot spune că am avut un fel de dialog în continuare cu familia mea, chiar și după ce ei nu au mai existat, și poate că asta s-a adăugat deciziei mele de a intra în lumea aceasta a construcțiilor, pentru că de mic eram încurajat în acest sens și de către părinți și de bunicul meu, care era extrem de mândru că mă interesează arhitectura.”

Bunicul era într-atât de mândru, încât îi scria nepotului caiete întregi de sfaturi:

„El m-a învățat că un arhitect este un om care are o pregătire atât de deschisă, de largă, încât o poate folosi în foarte multe moduri utile pentru societate, de la a gândi și desena construcțiile, până la a fi un lider, la a conduce anumite structuri sau chiar a fi diplomat. Aceasta era viziunea lui, lucru care mi s-a confirmat în timp.”

În liceu, elevului Șerban Țigănaș îi plăcea foarte mult geometria, avea rezultate foarte bune în general la matematică, la fizică, la științele naturii și, decizia fiind deja luată, după absolvire, a dat admitere la singura facultate de arhitectură din țară, din anii ʼ80, de la București, unde existau doar 50 de locuri, pentru care candidau în jur de 1000 de tineri. În acea perioadă, de plin regim comunist, România nu își propunea să se dezvolte, erau alimentate doar proiectele aberante generate de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, acesta fiind motivul pentru care și numărul de locuri la Arhitectură era mult redus. Cu toate acestea, facultatea era una foarte, bună datorită profesorilor foarte bine pregătiți, care au reușit să păstreze legătura cu tradițiile fundamentale ale profesiei și cu restul lumii, fără a aluneca „în stupizenia unui învățământ complet ideologizat”.

Ambițios, Șerban Țigănaș a reușit să intre la facultate din prima încercare, în ciuda concurenței acerbe, care mai era întâlnită numai la universitățile cu profil artistic, la Teatru, Arte Plastice, Muzică, pentru că toți tinerii talentați ai acelor vremuri erau fascinați de perspectiva de a deveni artiști într-o țară în care „orice altceva însemna să te înrolezi în fabrici și uzine”. A urma o carieră artistică însemna pentru tineretul de atunci o formă de libertate, de rezistență prin cultură:

„Domeniul arhitecturii era tangent cu aceste idei legate de zona artistică, iar eu, ca arhitect, simțeam că îmi oferă șansa de a participa la desenarea unei lumi mai bune. Misiunea aceasta de a gândi și de a te dezvolta liber îmi alimenta un soi de optimism pe care l-am regăsit și la colegii mei de generație. Aveam pofta de a învăța, de a construi, și asta m-a făcut să îmi petrec cei 6 ani în București făcând exact ce îmi plăcea: mergeam la școală, lucram la proiecte, încercam să aflu tot mai mult despre ce însemna arhitectura în lume.

Nu era ușor, atunci când internetul nici măcar nu se anunța, iar bibliotecile din România nu ofereau ultimele publicații la zi. Dar, noi reușeam să facem rost de cărțile și revistele importante, care erau o mină de aur, prin care rămâneam conectați cu restul lumii. Eram interesați și de concursurile internaționale și au fost ani când studenții din Estul Europei aveau performanțe extraordinare la concursurile din întreaga lume, tocmai într-o tentativă de descătușare și de ieșire dintr-o realitate românească ce nu avea nevoie de ei.”

Pe lângă pregătirea profesională, în timpul studenției, Șerban Țigănaș a continuat să practice și sportul, a jucat volei și baschet în echipa facultății, această activitate oferindu-i sentimentul slujirii comunității din care făcea parte, și pe terenul de sport, nu numai cu creionul, pentru a spori și în acest mod reputația Universității. Experiența sportivă l-a ajutat mai apoi pe arhitectul care a proiectat  și astfel de facilități, de care se simte legat și prin prisma trecutul său de practicant, de jucător activ:

„Am avut ocazia să realizez câteva proiecte importante de dotări sportive și lucrez în continuare la astfel de construcții. Acum avem în lucru două proiecte de stadioane noi în România și toate lucrurile acestea se leagă, izvorăsc din anumite convingeri, din istoria mea personală, nu reprezintă doar un business, ele sunt mult mai adânc înrădăcinate în propria poveste.”

Stagiatura la Alba Iulia, orașul unde a prins și Revoluția

Studenții acelor vremuri au resimțit spre finalul facultății o anumită apăsare, dată de perspectivele pe care societatea comunistă le oferea tinerilor arhitecți. Acesta a fost motivul pentru care mulți dintre colegii de generație ai lui Șerban Țigănaș au emigrat, dar el nu și-a pus niciodată această problemă, dorința sa fiind cea de a se întoarce acasă, la Cluj.

În 1988, proaspătul absolvent de facultate și-a ales postul de stagiatură, din lista disponibilă, la Alba Iulia, pentru că era orașul cel mai aproape de casă. A fost foarte bine primit de Institutul și de comunitatea albaiuliană de arhitecți, iar orașul și Cetatea l-au fascinat și toate proiectele la care a contribuit în ucenicia sa au avut legătură cu spiritul și cu istoria orașului:

„Nu puteai scăpa de latura spirituală a monumentelor care se identifică cu orașul. Cetatea, Catedrala Unirii, toată încărcătura aceasta merge dincolo de realitatea construită, către cea simbolică și către spiritul românesc.”

La începutul uceniciei sale, Șerban Țigănaș s-a dedicat concursurilor de arhitectură, pe care le-a câștigat și care l-au ajutat să își întărească încrederea în sine și i-au adus recunoașterea profesională. Atunci a învățat care sunt ingredientele unui proiect bun și faptul că „dacă vrei să reușești ceva, trebuie să faci lucruri în plus”. Concursurile i-au dat posibilitatea de a își afirma potențialul, de a fi omul cheie în proiectele pe care le-a creat:

„Am câștigat câteva concursuri la Alba Iulia, unul foarte important la Sibiu, pentru zona Pieței Gării, câteva concursuri de design, și am avut relativ rapid un CV consolidat de niște reușite profesionale care în rândul arhitecților erau apreciate și pe care lumea le recunoștea ca fiind o garanție sau o promisiune pentru lucrările ce vor urma.”

Primul an de muncă la Alba Iulia, ca stagiar, a însemnat pentru Șerban Țigănaș o perioadă de optimism și de efervescență profesională. Tot aici, acesta a prins și zbuciumul evenimentelor din 1989. Nu a fost niciodată membru de partid, dar, la aflarea revoltelor de la Timișoara, într-un gest de frondă, indignat de imposibilitatea de a lua legătura cu prietenii săi din orașul care a aprins flacăra Revoluției, a anunțat-o pe secretara UTC responsabilă de Institutul de Proiectare din Alba Iulia, că se retrage din organizație, din motive de conștiință personală.

Gestul nemaiîntâlnit de a înapoia carnetul de UTC a dus la imediata sa anchetare de către ofițerii Securității, dar, desfășurarea rapidă a evenimentelor din acele zile a dus la căderea regimului și la evitarea repercusiunilor care ar fi urmat:

„Îmi aduc aminte ce mi-a spus directorul de atunci al Institutului: «Tovarășul arhitect, dumneavoastră sunteți un element tânăr, care s-a remarcat în profesie, gestul dumneavoastră nu este unul oportun și inspirat!» La care, eu i-am răspuns: «Tovarășul director, facem pariu că sunt mult mai inspirat decât dumneavoastră, în momentul acesta?» Peste 4 zile mi-a răspuns tacit că am avut dreptate – Ceaușescu căzuse.”

După evenimentele din 1989, lui Șerban Țigănaș i s-a propus să devină directorul atelierului de proiectare, să joace un rol pentru care încă nu se simțea calificat sau pregătit, pentru că avea doar un an vechime. A refuzat această propunere și, în următorii doi ani petrecuți în Alba Iulia a îmbrățișat mediul privat al profesiei, care se deschidea atunci. Pentru că simțea că orașul rămâne în urmă, că „este prea mic pentru rolul simbolic pe care îl avea la nivelul României” și că societății de acolo îi lipsea dimensiunea universitară, viața culturală și chiar și cultura sportului de performanță, arhitectul s-a decis să părăsească Alba Iulia, pentru un municipiu mai mare.

A doua ucenicie, la Brașov

Din  Alba Iulia, Șerban Țigănaș a plecat la Brașov, unde s-a bucurat de frumusețea orașului și a naturii din preajmă și unde, ca schior, putea să își satisfacă aproape zilnic pasiunea, în iernile cu zăpadă. Aici a avut și norocul întâlnirii unui mentor și a unor oameni inimoși, care făceau arhitectură de calitate și care l-au primit, pentru a lucra împreună:

„A fost o a doua ucenicie, extrem de intensă. Mi-am revenit la vechile obiceiuri, participarea la concursuri, și chiar am avut șansa să câștig un concurs important pentru Centrul Brașovului, împreună cu mentorul meu, Nicolae Țaric. Din păcate, propunerea noastră nu s-a realizat, pentru că era încă devreme, din punctul de vedere al maturizării peisajului investițional public și privat; însă, ocazia de a lucra, ca tânăr arhitect, pe configurarea unui nou centru civic al Brașovului, într-un oraș care voia să-și aducă această amprentă contemporană, a fost o experiență deosebită.”

Pentru că nici Brașovul nu avea o dimensiune culturală care să-i satisfacă arhitectului aspirațiile sufletești, Șerban Țigănaș s-a decis să părăsească și acest oraș, în favoarea Clujului.

A găsit la Cluj o societate cuprinsă de o teribilă maladie

Revenit la Cluj, în 1994, arhitectul a avut nevoie de o perioadă de reacomodare cu societatea orașului natal, pe care a găsit-o foarte schimbată. După 12 ani de absență, instituțiile erau conduse de alți oameni și profilul orașului începuse să se modifice substanțial, dintr-un oraș închis într-unul care atrăgea și găzduia mai ales tinerii, care veneau aici la studii și la muncă. În plus, la scurt timp după ce a ajuns acasă, s-a declanșat fenomenul Caritas, pe care Șerban Țigănaș l-a considerat o adevărată maladie socială:

„Acel sistem piramidal de într-ajutorare, de fapt o escrocherie de proporții, a avut niște efecte îngrozitoare asupra vieții și societății, în ansamblul ei. În 1995, la Cluj nimeni nu mai voia să muncească serios, pentru că nu avea rost; mai bine vindeai ceva, făceai cumva niște bani, îi băgai la Caritas și îi scoteai înmulțiți. Atmosfera era absolut apăsătoare, sistemul a încurajat și a scos la iveală apetitul nostru al românilor, dar mai ales al clujenilor, de a se ridica deasupra celorlalți speculând și, de fapt, nefăcând nimic care contează. Am convingerea că atunci s-a îmbolnăvit de gândire nesănătoasă societatea românească. Asta a fost interpretarea mea, care m-a ținut departe de porcăria respectivă, chiar dacă toți cei din  jurul meu încercau să îmi arate cât de fraier sunt.

Pe mine nici profilul noului om de afaceri, care face tot ce poate până ajunge să nu mai trebuiască să facă nimic, să trăiască din rentă, nu m-a interesat deloc. Fiecare om, indiferent că lucrează pentru el însuși, că este antreprenor, sau că lucrează pentru o instituție publică, trebuie să își aducă contribuția la creșterea societății, numai așa putem progresa, și nu vânzându-ne tot mai scump un produs unii altora.”

Impostura unui învățământ universitar bolnav: „Rolul universității nu este să ofere cariere unor indivizi, ci să educe!”

Ca arhitect, Șerban Țigănaș a avut o perioadă inițială de câțiva ani de tatonări, în încercarea de a găsi o formulă cât mai bună pentru a-și practica profesia. A trecut prin mai multe firme, prin mai multe parteneriate, până când și-a găsit locul potrivit, ca practicant și ca formator în domeniul său de activitate. În 1996 a început să predea la Facultatea de Arhitectură, din cadrul Universității Tehnice:

„Aici lucrez și astăzi, am declarat de la început și spun în continuare că am un hobby universitar, nu m-am dedicat carierei academice de bază, ci am preferat să construiesc un birou de proiectare, o firmă, cu care lucrez și acum, și să păstrez, în același timp, legătura cu studenții, cu tinerii, cărora le ofer din experiența pe care o acumulez profesând arhitectura. Sunt prizonier al unei dezamăgiri continue în ceea ce privește universitatea românească, mediul universitar și retardul prezent, într-o educație îmbolnăvită și ea de bolile generale ale societății.

Cred și acum că cea mai mare parte a celor care lucrează ca profesori în universități sunt acolo pentru a profita de un statut, de condiția de bugetar, și nu din vocație, nu dintr-o atitudine care să prioritizeze ceea ce oferă, și nu ceea ce își oferă, cum se întâmplă frecvent. Constatarea aceasta m-a făcut să mă simt captiv nevoii mele și dorinței de a da mai departe și de a discuta cu studenții – și nu ascund satisfacția pe care o am alături de ei, și în același timp de a fi distant și chiar un mare critic al educației românești de arhitectură, în principal, dar lucrurile se pot generaliza.

Sunt dezamăgit de mediul universitar românesc, dar în același timp îi recunosc indispensabililitatea și faptul că nu poate fi reformat decât din interior. Am predat 20 de ani, dar nu mi-am dorit ierarhia, mi-am făcut treaba cu studenții, am avut rezultate foarte bune cu ei, am o echipă la atelierul de proiectare, de care sunt foarte mândru, dar am simțit și orientarea pe care au dat-o angajații facultății către ei înșiși, către sine, către propria carieră, ori rolul universității nu este să ofere cariere unor indivizi, ci să educe!”

Șerban Țigănaș mai este nemulțumit și de eșecul guvernelor și ministerelor de până acum, care nu au fost capabile să genereze legi și contexte de natură a stimula și impune calitatea în mediul universitar. De asemenea, Țigănaș constată un decalaj semnificativ între formarea unui arhitect în școlile avansate din străinătate și educația doar mimată din România:

„Foarte multe lucruri s-au schimbat și în profesia noastră odată cu generalizarea tehnologiilor digitale, a circulației informației prin internet, a mișcării libere în UE, a contactului cu lumea și a tehnicilor de cercetare și de învățare în general, evoluții la care facultățile românești nu s-au adaptat încă.

Nu mai vorbesc de faptul că, pe măsură ce avansează în grad universitar, profesorii devin tot mai îndepărtați de cei pe care îi învață, când de fapt ar trebui să fie exact invers – cred că ești cu atât mai profesor cu cât ești mai relevant pentru studenții tăi și nu pentru un spațiu pseudoacademic de cercetare, la care majoritatea «contribuțiilor științifice» sunt formale și irelevante pentru societatea în care trăim.

Trebuie să lucrăm cu studenții, e o misiune pe care o are, până la urmă, orice profesor, cea de a da mai departe. Chiar dacă nu optezi pentru mediul academic, la tine în organizație, în firmă, trebuie să devii un mentor, să îi remorchezi pe cei care, la un moment dat, îți vor lua locul.”

Dico și Țigănaș, „cei mai săraci oameni bogați”

Un eveniment fericit al carierei arhitectului Șerban Țigănaș a fost întâlnirea cu cel care îi va deveni partener în firmă, Florin Dico, pe care l-a cunoscut la finalul anului 2006, în momentul în care viitorul asociat, un inginer constructor pasionat de proiectarea pe computer, a vrut să studieze și arhitectura:

„L-am întâlnit ca student pe băncile atelierului de la facultate, deși era un pic mai în vârstă decât mine. Ne-am cunoscut și am început să ne apropiem pasiunile și să lucrăm împreună la proiecte, pentru că era de lucru, și am decis foarte curând să facem o firmă nouă împreună, cu care am parcurs până acum 18 ani și care a fost cea mai fericită poveste a carierei și a vieții mele, pentru că lucrurile nu se pot separa complet.

De-a lungul timpului ne-am completat, am învățat să fim complementari și ne-am obișnuit să evaluăm lucrurile și să luăm decizii împreună. Chiar la început ne-am pus câteva întrebări, care merită amintite: ne-am întrebat dacă în România se poate trăi decent practicând profesiile noastre de arhitect și de inginer, la modul cinstit și corect, adică fără să faci evaziune fiscală, plătindu-ți taxele, angajând oamenii și dându-le salariile așa cum ai scris în cartea de muncă și la un nivel la care aceștia să poată trăi decent, plătindu-ți toate licențele de softuri, deci la alb, și nefiind complicat cu nimeni din sfera politică, fără a încerca să obții lucrări concurându-ți neloial confrații sau recurgând la anumite mișcări care nu pot fi încadrate decât în zona de corupție, lucruri pe care le vedeam în jurul nostru și care ne apăsau foarte tare.”

Răspunsul pe care l-au dat cei doi parteneri a fost că da, se poate, și au demonstrat acest lucru în cei 18 ani de activitate. Au format o echipă tânără, care i-a însoțit în toți acești ani, cu care au reușit să definitiveze proiecte de care clienții lor au fost mulțumiți, aceasta fiind de fapt principala lor satisfacție. În plus, la constituirea firmei, Dico și Țigănaș au optat pentru o formulă atipică, ce alătură arhitecții și inginerii, care reface în interior peisajul complet al unui proiect. Nu există nici în prezent foarte multe firme care să își asume echipe atât de mari, pentru că, de 10 ani, biroul de proiectare „Dico și Țigănaș” însumează, în mod constant, peste 50 de angajați:

„Aceasta a fost opțiunea noastră, dar nu înseamnă că nu sunt firme mai mici care o duc economic mult mai bine, sau oameni care fac profituri personale mult mai mari decât ale noastre. Noi am decis ca scopul firmei să fie, în primul rând, ceea ce muncim, proiectele noastre. Asta mă face să spun că suntem unii dintre cei mai săraci oameni bogați din zona afacerilor din sectorul nostru, pentru că bogăția este înăuntru, nu s-a dus spre buzunarele noastre. Că e bine sau rău, asta e relativ, noi așa am decis și cred că nu puteam realiza altfel proiectele pe care le-am făcut.” 

De-a lungul celor 18 ani, clienții biroului de proiectare fondat de Șerban Țigănaș și Florin Dico au avut, conform arhitectului, un numitor comun: au fost interesați de calitatea proiectului. Fiindcă clientul public nu este neapărat interesat de așa ceva, Dico și Țigănaș nu au fost campioni ai lucrărilor publice, spitale, școli sau biserici, și nu au lucrat nici pentru marii dezvoltatori imobiliari, pentru „marii afaceriști ai procentelor foarte rentabile”. Ei au colaborat cu foarte multe firme străine, care își doreau să facă lucrurile așa cum trebuie, iar cei mai importanți clienți s-au reîntors cu lucrări, și o fac în continuare, în virtutea colaborărilor anterioare reușite:

„Ani de zile nu am vrut să lucrăm pentru clientul public, pentru stat sau pentru administrație, pentru că administrația ni s-a părut prea imatură pentru a avea o relație satisfăcătoare și, este un lucru știut, plătește prost. Trăim într-o cultură a prețului cel mai mic la achizițiile publice, iar noi credem că așa ceva nu poate conduce la calitate.

Și atunci, ajungem la întrebarea: de ce ați făcut un stadion la Cluj și o sală polivalentă, și mai aveți două contracte de stadioane la Craiova și la Târgu Jiu? Iar răspunsul este următorul: din întâmplare! Nu ne-am propus, dar, pentru că biroul era matur și cu o anumită competență, pur și simplu ni s-a propus să ne gândim și să concurăm pentru stadionul din Cluj și oferta noastră a fost cea câștigătoare. Pe parcursul experienței ne-am dat seama cât de greu este să lucrezi cu clientul public, care e în principal mânat de alte interese decât cel privat, evident, dar interese care nu sunt neapărat în interesul public.

Clientul public nu e un partener bun de dialog, cum trebuie să fie oricine, pentru care faci o casă; el este interesat de imaginea lui, de reflectarea în ochii electoratului a gestului investițional, adică, așa cum se știe, mai ales de tăiatul panglicii inaugurale și nicidecum de căile pentru a face o investiție de cea mai bună calitate, durabilă și cât se poate de inteligentă. Și atunci, toate obiectivele acestea a trebuit să le luăm asupra noastră și am simțit o mare singurătate, la propriu, când am lucrat la proiecte publice, o stare care sper să se schimbe în România, pentru că, de fapt, e o mare satisfacție să faci astfel de proiecte, pentru că te adresezi comunității, unui număr mult mai mare de oameni.

A proiecta o construcție foarte bună nu e suficient pentru ca lucrarea respectivă să fie bine primită și să aibă succes. Mai contează foarte mult ce fac oamenii cu ea după ce e gata, cum o știu folosi, cum o pun în valoare, cum o îngrijesc, cum o întrețin – casele nu arată numai precum arhitecțiii care le-au gândit, ci mai ales precum cei care le locuiesc și le folosesc. Pe cât de mare e bucuria când reușești să proiectezi ceva care e bine primit, pe atât de mare e suferința, mai ales în cazul lucrărilor publice, când vezi că oamenii aceia nu iubesc casa suficient.”

Președintele Ordinului Arhitecților din România

Un alt capitol important din viața lui Șerban Țigănaș este Ordinul Arhitecților, unul care a împlinit deja 14 ani și care a început tot ca o întâmplare, dar căruia ulterior acesta  i s-a dedicat:

„Totul a pornit de la câțiva oameni importanți, pe care i-am văzut și ca mentori, care au demarat lucrările în direcția consolidării profesiei de arhitect în România. M-am trezit, începând din 2001, în prima linie, între fondatori și între cei care au lucrat din secunda zero a înființării și dezvoltării Ordinului Arhitecților.

Eu am învățat mult și repede, mai ales de la colegii din celelalte țări europene, școala mea organizatorică a fost la Bruxelles, la Consiliul Arhitecților din Europa, cu care am început să lucrez din postura de reprezentant al organizației noastre din România, de acolo am aflat ce se întâmplă în celelalte țări, ce modele am putea să preluăm.”

Între 2008 și 2010, Șerban Țigănaș a fost membru în boardul organizației europene, iar acum participă la creionarea strategiilor acesteia. Recent, s-a înrolat și în Uniunea Internațională a Arhitecților, din al cărei consiliu de conducere face parte:

„Pentru mine toate acestea au însemnat cunoaștere, inspirație și absobție, și am încercat să transpun și să aduc în Ordinul Arhitecților din România ceea ce am numit eu cultura organizatorică și modul de operare.”

Șerban Țigănaș a fost vicepreședinte al Ordinului Arhitecților din România, încă de la înființare. Între 2005 și 2010 a condus și filiala din Cluj, Filiala Transilvania, iar acum este la cel de-al doilea mandat de președinte al Ordinului. Deși conduce Ordinul Arhitecților la nivel național, Șerban Țigănaș nu și-a pus niciodată problema de a se muta la București, considerând chiar utilă „pierderea obsesiei centralismului”, idee susținută și de colegii săi, arhitecți, cu care lucrează în echipă:

„Cunosc foarte bine fenomenele legate de profesia de arhitect și de construire în România, cunoaștere fără de care nu aș putea îndrăzni să formulez soluții sau răspunsuri, dar e lucru de echipă, nu se pune problema să poți să îți iei singur pe umeri lucruri care țin de marea complexitate a felului în care se formează arhitecții, în care se stabilesc standardele profesiei și să negociezi cu ceilalți participanți la procese, în principiu, cu guvernanții, cadrul în care se construiește în țara aceasta.

Construcțiile din țara noastră vor fi la fel de bune ca oamenii care le inițiază, le doresc și folosesc, depinzând, fără îndoială, de cât de buni suntem și noi, arhitecții, dar în niciun caz exclusiv de noi. Nici noi nu putem fi altfel decât restul societății, suntem formați aici, trăim aici. Asta poate suna a resemnare, în fața unei societăți care nu este încă suficient de pregătită pentru a fi mai bună, dar care cred că își dorește mai binele, și acesta, pentru noi, arhitecții, este un semnal că avem un rost, că merită să fim consecvenți și să încercăm în continuare!”, conchide Șerban Țigănaș.

Foto: Ziar de Cluj, Facebook Șerban Țigănaș, Facebook Ordinul Arhitecților din România, Facebook CE Phd 2014, Facebook Roumania Green Building Council, dicositiganas.ro

Adauga comentariu