Două luni au trecut pentru majoritatea dintre noi ca două zile. Sau ca două săptămâni. Lucrurile vor începe de acum, încet-încet, să revină la normal. Sau la anormal. Depinde fiecare în ce fel de univers existențial se scălda înainte de pandemia care ne-a închis nu numai în case, ci și în noi înșine, care ne-a spulberat în câteva zile toate iluziile și posesiunile iluzorii – visai la o vacanță în Maldive? S-a dus! La o nouă relație? Probabil online! La un business mai prosper? Poate a fost închis! Ș.a.m.d.
Ne-am trezit dintr-o dată în case, doar noi cu noi și cu mult gunoi. La început am făcut curat și am descoperit, sub un strat gros de praf, ce avem concret, pe cei pe care chiar îi avem lângă noi, nu ca promisiuni, ci ca prezențe reale.
Cine a avut ochi să vadă, în ultimele două luni, a putut vedea exact pe ce se poate baza în viața lui. Numai că omul are memoria scurtă și asta îl face, de cele mai multe ori, să nu învețe și să nu rămână cu nimic din experiențele traumatizante care i-ar putea altfel deschide noi orizonturi, care i-ar putea zidi noi fundații, mai solide, pentru tot restul vieții.
Chiar dacă revenim în curând la normal (sau la anormal), să nu uităm:
Să nu uităm oamenii care au rămas lângă noi.
Sau pe cei care nu erau, dar care ne-au venit acum aproape.
Să nu uităm cum ne-am simțit când am rămas singuri. Aceea e culoarea sufletului nostru, chiar și atunci când el se înnegrește de otrava lumii.
Să nu uităm că acasă este casa noastră, nu restaurantul, nu barul, nu orașul.
Să nu uităm să ne facem casa casă, pentru că doar ce aducem și ce putem păstra acasă ne aparține – oameni, obiecte, sentimente, trăiri.
Să nu uităm că viitorul este incert și că doar prezentul este real.
Să nu uităm că trecutul se poate șterge într-o secundă, ca și cum nu ar fi fost.
Să nu uităm că libertatea e o iluzie ca atâtea altele, că nu este un dat, ci o șansă pe care o primim și pe care uităm, de cele mai multe ori, să o fructificăm, închiși în propriile noastre limite.
Să nu uităm că până și viața ne-o putem pierde din te miri ce, până și sănătatea, cu toată grija pe care ne-o purtăm, să nu uităm că ce nu trăim acum poate nu vom trăi niciodată.
Să nu uităm că, dacă uităm, am suferit degeaba în arest la domiciliu două luni, fără să ne folosească această experiență la nimic.
Să rămânem mereu în minte și în suflet cu esența a ceea ce am văzut acum că suntem, cu valorile pe care ni le-am descoperit, cu oamenii care merită și cu un „memento mori” care nu trebuie să ne sperie, dar care trebuie să ne reamintească, clipă de clipă, să trăim.
Să trăim ca viii, nu ca morții. Relaxați, prezenți, în starea de urgență a momentului, cu exact ceea ce suntem și doar cu ce avem concret.