de Prof. univ. dr. Daniel David, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca
În introducerea acestui articol, reiau, din primul articol din serie dedicat Puterii (vezi AICI), părţile care conceptualizează această serie de articole: „Să ne cunoaştem contextul psiho-cultural”.
1. Introducere. Am fost invitat de jurnalistul Liviu Alexa să scriu o serie de articole care, în contextul candidaturii oraşului Cluj-Napoca la statutul de Capitală Culturală Europeană (şi a faptului că este deja Capitala Europeană a Tineretului), pot contribui oarecum la emanciparea comunităţii clujene prin cunoaştere, într-un demers de tip Sapere Aude! (Îndrăzneşte să Cunoşti!). Am acceptat cu plăcere această invitaţie, deoarece, atunci când am scris lucrarea despre „Psihologia românilor” (care va apărea luna aceasta la editura Polirom) am scris-o cu acelaşi gând bun, de a ajuta la emanciparea noastră ca ţară, pentru a ne folosim mai bine potenţialul pe care îl avem şi pentru a avea o mai bună prezenţa internaţională. Pentru mine, ca psiholog, este frustrant să văd, spre exemplu, că potenţialul nostru intelectual şi de creativitate este irosit de lipsa unor instituţii sociale moderne care să-l valorifice şi, ştiind ce potenţial avem, m-am cam săturat să văd România mereu în coada clasamentelor internaţionale (la aspectele pozitive). Aşadar, iubind oraşul Cluj-Napoca aşa cum iubesc şi ţara, sper ca această serie de articole să ne ajute cumva în redesenarea instituţiilor sociale şi a cooperării dintre noi, contribuind, poate, în limitele inerente, la o schimbare psiho-culturală în Cluj-Napoca, cu potenţial de diseminare în ţară. Cluj-Napoca devine tot mai mult un oraş cosmopolit, astfel că înţelegerea mediului psiho-cultural, definit de psihologia interculturală/transculturală, este absolut necesară pentru o bună cooperare între oameni cu fundamente psiho-culturale diferite. Aşadar, în această serie de articole voi utiliza informaţii din lucrarea legată de „psihologia românilor” [David (2015/sub tipar). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor. Editura Polirom], informaţii care la rândul lor sunt bazate pe modelul psiho-cultural al psihologului olandez Geert Hofstede. Dimensiunile psiho-culturale pe care le voia analiza se aplică la nivel de ţară/cultură/societate, dar şi la nivelul organizaţiilor dintr-o ţară (ex. companii, universităţi, alte organizaţii etc.).
2. Analiza psiho-culturală. Revenind la acest articol, după ce în primul articol din serie am discutat despre Putere, acum voi discuta despre Evitarea Incertitudinii şi Indulgenţă.
- 2.1. Despre Evitarea Incertitudinii (vezi pentru detalii Hofstede şi colab. (2010). Cultures and Organizations: Software of the Mind. Revised and Expanded 3rd Edition. New York: McGraw-Hill, USA). Unele ţări/culturi au un profil psiho-cultural caracterizat de evitarea incertitudinii. Aceste ţări/culturi văd incertitudinea viitorului ca un pericol şi încearcă să o reglementeze prin reguli rigide şi numeroase; astfel de ţări/culturi nu sunt deschise spre nou şi inovaţie, iar regulile, fiind multe şi rigide, sunt inevitabil frecvent violate. Alte ţări/culturi au un profil psiho-cultural caracterizat de faptul că văd incertitudinea viitorului ca oportunitate, nu ca un pericol, angajându-l cu scopul de a evolua, fără a încerca sa-l prevină/controleze prin reglementări numeroase; astfel de ţări/culturi sunt flexibile şi deschise spre nou şi inovaţie. Paradoxal, cu cât se elaborează mai multe reguli pentru „reglementarea” incertitudinii, cu atât se încalcă mai frecvent aceste reglementări.
- Pe o scală între 0 la 100, România are un indice estimat de evitare a incertitudinii foarte ridicat (ceea ce înseamnă o cultură defensivă), de 90, unul din cele mai mari dintre ţările din Uniunea Europeană; alte ţări cu influenţă internaţională arată astfel: China – 30; Franţa – 86; Danemarca – 23; Germania – 65; Japonia – 92; Marea Britanie – 35; Olanda – 53; Rusia – 95 şi SUA – 46 [după Hofstede şi colab. (2010). Cultures and Organizations: Software of the Mind. Revised and Expanded 3rd Edition. New York: McGraw-Hill, USA].
- 2.2. Despre Indulgenţă (vezi pentru detalii Hofstede şi colab. (2010). Cultures and Organizations: Software of the Mind. Revised and Expanded 3rd Edition. New York: McGraw-Hill, USA). Indulgenţa se referă la modul în care o societate încurajează satisfacerea /gratificarea dorinţelor personale (adesea legate de plăcere/distracţie). Ţările/culturile indulgente încurajează satisfacerea acestor dorinţe, în timp ce ţările/culturile represive descurajează satisfacerea acestor dorinţe.
- Pe o scală între 0 la 100, România are un indice estimat de indulgenţă foarte scăzut (ceea ce înseamnă o cultură represivă), de 20, unul din cele mai scăzute dintre ţările din Uniunea Europeană; alte ţări cu influenţă internaţională arată astfel: China – 24; Franţa – 48; Danemarca – 70; Germania – 40; Japonia – 42; Marea Britanie – 69; Olanda – 68; Rusia – 20 şi SUA – 68 [după Hofstede şi colab. (2010). Cultures and Organizations: Software of the Mind. Revised and Expanded 3rd Edition. New York: McGraw-Hill, USA].
3. Concluzii. Aceste caracteristici psiho-culturale ale românilor – defensivitate şi reprimare – definesc mai ales o cultură tradiţională şi conformistă. Probabil că aceste caracteristici psiho-culturale s-au aproximat în cursul evoluţiei noastre istorice, ajutându-ne să supravieţuim ca popor în condiţii uneori vitrege sub aspectul securităţii. Dar într-o logică raţională trebuie să conştientizăm că poate ceea ce era util în trecut, nu mai este util în prezent şi pentru evoluţia noastră în viitor. Spre exemplu, astăzi nevoia de securitate este relativ bine asigurată prin integrarea în UE şi NATO şi astfel poate că ar fi bine să ne decentrăm de pe aceasta – fără să o ignorăm, dar şi fără să-i alocăm majoritatea resurselor noastre – şi să ne focalizăm pe emanciparea şi evoluţia noastră culturală în lumea modernă.
4. Implicaţii. Aşadar, merită oare să gândim o schimbare psiho-culturală paradigmatică care să ducă de la defensivitate la deschidere şi de la reprimare la exprimare? Eu cred ca dacă dorim să accesăm resursele lumii moderne în care ne-am integrat (ex. UE) şi să ne utilizăm maximal potenţialul psihologic pe care îl avem (ex. de inteligenţă şi creativitate), această schimbare este obligatorie; alţii, la fel de legitim, pot să nu dorească nicio schimbare. Noi am îngheţat acest potenţial, prin faptul că nu i-am alocat resurse, resurse pe care le-am focalizat în alte direcţii (ex. securitate), poate justificate în trecut. Într-o astfel de schimbare paradigmatică trebuie să gândim însă alte atribute psiho-culturale. Iată unele pe care le propun eu, fără să cred că sunt singurele (alţii pot propune altele).
Hai aşadar să vedem viitorul nu ca pericol, ci ca oportunitate şi să fim deschişi spre nou şi inovativ, fără să considerăm asta ca expresie a unui caracter demonstrativ, ci să o vedem ca o expresie a omului modern. Hai să avem mai mută încredere unii în alţii, astfel încât să nu fim nevoiţi să ne controlăm cu reglementări care de care mai rigide şi stufoase. Haide să încurajăm exprimarea şi gratificarea personală, în condiţiile respectării gratificării altora, fără să considerăm asta ca o expresie a narcisismului, ci să o vedem ca o expresie omului modern. În legătură cu articolul anterior, hai să nu vedem cerinţa de descentralizare a puterii ca un semn periculos de insubordonare/provocare a autorităţii, ci ca un semn distinctiv al omului modern, implicat social. Cred că un astfel de context psiho-cultural ar putea valorifica mult mai bine potenţialul pe care îl avem, poziţionându-ne mult mai influent în lumea modernă tot mai globalizată.