Când am văzut prima dată imaginile cu băiețelul acesta, mintea mea de jurnalist a refuzat să reacționeze. A paralizat. Pentru că pornirile de mamă au fost mai puternice. Am vrut să urlu, dar nu am avut glas. Am vrut să plâng, dar nu am avut lacrimi. Aș fi vrut să fiu acolo, să îl pot extrage pe bietul copil din mediul acela toxic.
Dar dacă nici măcar DGASPC-ul sau Poliția nu se autosesizează, când filmul are peste jumătate de milion de vizualizări, începi sa realizezi în ce loc trăiești. Și cine sunt eu? Doar o mamă… Și nu mama acelui copil.
Înțeleg diferențele culturale, le respect tradițiile, până la limita la care distrug sănătatea fizică și emoțională a unui băiețel care ar trebui să se joace cu mașinuțe, nu să le conducă.
Da, acest copil căruia „tatăl” îi dă să bea și să fumeze e același pe care „tatăl” îl filma mândru cum îi conduce bolidul, în urmă cu un an.
Și eu sunt mândră de fiul meu! Îl ador și îmi crește inima de fiecare dată când face ceva care îl pasionează, de fiecare dată când învață un lucru, atunci când îi lucesc ochii de bucurie că a găsit o soluție la un joc.
Și tocmai de aceea nu pot înțelege “părintele” care își încurajează copilul de 7 ani sa tragă din țigară. Asta, în condițiile în care pe fiecare pachet scrie că fumatul… Ucide!
Copilul nu are nicio vină!!! Până i se dezvoltă cortexul prefrontal, e doar un animăluț care imită, nu are logică, nu filtrează informații. De aceea e OBLIGAȚIA nenorocitului care îi încasează alocația mizeră de la stat să aibă grijă de el.
Protestați în stradă când norvegienii și suedezii îi separă pe copii de familiile lor, dacă nu sunt bine îngrijiți!? Și pentru băiețelul acesta ce faceți? Maximum, un comentariu pe Facebook.
Jurnalistul începe să se dezmorțească. Urmează niște telefoane pe la autorități.
Iar mama va putea plânge plânsul acela de descărcare, de neputință.