Citesc despre roșia cu țugui. Aflu că țuguiul din vârful tomatei este o malformație apărută din pricina tratării excesive cu chimicale. Curat nesănătoasă. Altfel, roșia artă bine, e frumoasă, te atrage să te înfrupți din ea. E la mare prețuire, foarte apreciată tocmai datorită țuguiului care, în ochii oamenilor o face mai specială, mai aparte. E foarte căutată, e mai aparte, nu e o roșie banală. Cu cât mai mare e țuguiul, cu atît e mai bună roșia, se zice. Atâta doar că, păcălit de aparențe, ajungi, de fapt, să mănânci o porcărie, să bagi în tine chimicale. Că mănânci una-două, când și când, n-ar fi o problemă. Dar dacă te înfrupți din ea una-ntruna, ani de zile, nu se poate să nu vină ziua în care ai dat de dracu.
Citind despre roșia cu țugui, gândul m-a dus la mult lăudatul oraș păstorit de Emil Boc, Cluj-Napoca. Lăudat mai ales de cei care nu trăiesc aici și se iau după poveștile lui Emil Boc. În realitate, pentru cei care vor să vadă realitatea, dincolo de cosmetizările de suprafață cu care ne tot amețește Emil Boc, Cluj-Napoca e un oraș cu țugui.
Țuguiul Clujului a început să crească încă de pe vremea când primar era Gheorghe Funar, alimentat de proiecte mărețe niciodată realizate, și întreținut de patriotismul local al clujenilor. Caritasul a fost țuguiul care a atras lumea spre prosperitate. Mulți s-au ars. Tunelul de sub Feleac, teleferic deasupra și de-a lungul Someșului, străzile fără gropi și curățenia orașului, precum și băncile și pubelele stradale tricolore sunt tot atâtea țuguie care au alimentat patriotismul local și mitul orașului nepereche. Povești, mituri. Tunelul de sub Feleac și telefericul au rămas simple povești care au aprins imaginația patrioților locali și i-a făcut mândri de nimic. Gropi în străzi erau cu duiumul, iar orașul era oricum numai curat nu. Dar nu conta realitatea, contau discursurile lui Funar. Majoritatea se uita în gura lui și refuza să vadă realitatea. Atenți la poveștile lui Funar, clujenii nu au văzut cum a început dezastrul imobiliar. Cum se ridicau blocuri după blocuri otova, cum începea haosul urbanistic. Treziți cu chiu cu vai la realitate, în 2004 clujenii nu l-au mai ales pe Funar, l-au ales pe Boc. Ce să zic, ne-am procopsit.
Odată cu alegerea lui Boc, a început lungirea țuguiului. Clujul a ajuns să aibă cel mai frumos țugui, nu din România, chiar din Europa, ba a trecut oceanul până la New York. Periodic apar, nu știu de unde, nu știu cum, tot felul de clasamente din care Clujul iese cel mai cel la diferite capitole. În ultimul, de zilele trecute, e cel mai smart din Europa. Mai înainte, calitatea vieții în Cluj este peste cea din New York și Londra. Sau, Clujul are cel mai curat aer dintre orașele din Europa. Sau, Clujul e atât de verde, că puține orașe europene se pot măsura cu el.
Dincolo de aceste clasamente triumfaliste, care întrețin mitul bunului gospodar Boc, realitatea este cu totul alta. Sub Boc Clujul a ajuns raiul dezvoltatorilor imobiliari. Blocuri între blocuri, blocuri între case, blocuri peste tot. Unde astăzi vezi un petec verde, poți fi sigur că mâine va răsări un bloc. Prețurile apartamentelor au ajuns în spațiu. Traficul e un coșmar, aerul irespirabil, praful te înneacă, în pământul adunat de-a lungul bordurilor poți pune cartofi. Cum dă o ploaie mai zdravănă, se umple orașul de lacuri. Normal, canalizarea nu mai face față. Piața Unirii este un imens deșert din beton, cu câțiva copaci, să nu zicem că nu sunt și din ăia, și o mulțime de terase. Din punct de vedere al zonelor verzi, suntem departe de normele europene. Ca să mai ridice procentajul, au băgat la calcul și curțile caselor. Dar, la cum merge treaba acum, locul caselor va fi luat de blocuri și spațiul verde se va micșora. Că de crescut crește numai în proiectele de viitor cu care ne tot „amenință” Boc. Proiecte care, ca majoritatea mărețelor proiecte cu care ne tot scoate ochii periodic, se vor împiedica de ceva și vor rămâne frumoase desene colorate pe planșele arhitecților. Altfel orașul e verde doar când ne uităm la bucățile de piste pentru biciclete care pornesc brusc de undeva și se sfârșesc brusc câteva sute de metri mai încolo, dar sunt vopsite în verde, sau când sunt semafoarele pe verde. Spre deosebire de Funar, care vopsea bănci și coșuri de gunoi, Boc a trecut la un nivel superior, vopsește străzi. Da, dacă este să judeci după cum arată unele străzi, e „fain la Cluj”. Dar cam atât, dincolo de ele e balamuc.
Poveștile lui Boc tot cresc țuguiul. Metroul e una, mare și gogonată. A pornit de la 14 stații și a ajuns la 5, că de-atâtea sunt bani. Nici măcar nu s-a apucat de ele că le-a și botezat. Arată bine metroul pe hârtie. O poveste frumoasă care se va dovedi un coșmar fără sfârșit. Păi, dacă ăsta nu e în stare de cinci ani să termine un drum amărât de 1,2 km, cum o să termine, fie și cândva, într-un viitor neprecizat, o lucrare atât de complexă cum este metroul? Și povești mai are domnul Boc. Unele mai vechi, pe care le resuscitează din când în când, tot fără folos, altul decât cel de imagine, dar și mai noi. Povești cu poduri, povești cu parcuri, povești cu Someșul, povești cu un outlet ca la Parndorf, în Austria, povești cu un aquapark cum nu s-a mai văzut în România. Povești peste povești, atâtea povești de e și greu să le mai ții socoteala. A văzut cineva vreun proiect serios lansat de Boc, care să se și înfăptuiască? Că eu, unul, nu am știință de așa ceva. Doar cosmetizări de străzi și atât.
Dacă stai să-l asculți pe Boc, zici că e Petre Ispirescu. Dacă le adună îi iese de-o carte. Atâta doar că poveștile lui Ispirescu au și sfârșit, pe când ale lui Boc sunt nesfârșite. Sunt mereu și mereu cu un nou început.