E ziua aceea din lună în care fiecare deţinător de afacere din România sângerează din portofel către conturile Statului, să îi alimenteze armata de copilaşi flămânzi pe care o păstoreşte.
E ziua în care constaţi că fiecare leu al tău, papagal de contribuabil, are căţărat în spate şi leul datorat statului – că de aceea este leul „greu”, că e însărcinat şi cu leul statului.
E ziua în care te întrebi ce spuma mării primeşti tu de la Stat de leul cu care-ţi împovărează „leul cel de toate zilele”. Altceva decât umilinţe în faţa ghişeelor, nesiguranţă în faţa instituţiilor, serviciilor şi organelor statului, că habar nu ai cui oferă protecţie de banul luat de la tine. Că dacă vrei să te vaccinezi, nu poţi, că alţii sunt prioritari şi-ţi pică platforma în nas la fel de implacabil ca şi ghilotina unui ghişeu din spatele căruia îţi răspunde cu „nu se poate” un funcţionar plictisit. Dacă vrei protecţie stradală, îi vezi pe interlopi bătându-se pe burtă cu poliţiştii „tăi”. Îi vezi pe interlopi ocupând funcţii în instituţiile de forţă ale statului. De nu mai ştii care e „garda” şi care „furul”…
Dacă intri în spital cu amigdalită, ieşi şi cu enterocolită.
Copiii îţi fac infarct în faţa laptopului, de stress că nu se pot loga întocmai şi la timp la examenul on-line.
Copiii României merg flămânzi la culcare, în timp ce pensionarii de lux nu fac indigestie de la pensiile lor nesimţite.
Justiţia este independentă atâta timp cât există bani. Care bani vin de la tine. Care „tine” ai toate şansele să mori cu dreptatea în mână în faţa Justiţiei dacă s-a trezit judecătorul cu faţa la cearceaf, sau dacă i-a dictat amicul tău, sereistul, cam ce ai merita să păţeşti.
E ziua în care ar trebui să te întrebi ce eşti tu în faţa celor care-ţi rostogolesc în interes personal banul: doar portofelul?
Ideea este că putem discuta la nesfârşit despre umilinţă, mai ales când aceasta se realizează pe banii noştri. Un funcţionar la un ghişeu, un portar în faţa unei porţi, care se crede Dumnezeu, un procuror zăngănind din cătuşe, pătruns de misiunea sa, un judecător sculat cu faţa la cearceaf, un ministru cu mulţi adjuncţi, toţi doritori de şpagă, toate acestea sunt scenarii reale, ale distrugerii de destine în România.
Cum pe unii nu-i iartă boala sau accidentul de maşină, pe români nu-i iartă birocraţia şi instituţiile statului.
În statele civilizate, implacabilitatea morţii este concurată doar de fisc (taxe şi impozite). În România moartea este concurată până şi de portari. Toate şicanele de necivilizaţie pe care le îndură românii: cozi la ghişee, plecăciuni pe la funcţionari, frisoane în faţa procurorului – „că oi fi făcut tu ceva, nu te cheamă aicea degeaba”, sudori reci în faţa bunei dispoziţii a judecătorului, portofelul larg căscat în parcare la instituțiile Statului, sunt doar elemente de stress şi nu concordă sub nici o formă cu ceea ce înţeleg eu prin „drepturile omului”.
Este discriminatoriu să fim percepuţi ca o pradă de către fiecare individ aflat în spatele unui ghişeu, a unei autorizaţii şamd. Ce, din punctul de vedere al guvernanților și ai lor funcționari, suntem alcătuiţi doar din plecăciuni şi portofel? Se pare că da.
Este clar vorba doar despre educaţie. Iar educaţia noastră a făcut stop-cadru la epoca în care un salam, o carte bună, o „kentană”, un „blug” sau o măslină (de sub tejghea să fie), făceau din vânzător cel mai bun prieten al nostru. Iar prietenului îi dai şi tu ce ai, atunci când ai.
Problema este că „prietenul” s-a obişnuit să-i dai ca să dea. Şi, între timp, o parte dintre acei vânzători au cam ajuns miniştri…
Şi, gata!