Sunt câteva realități românești pe care, nu le vor putea “întoarce” nici un influencer, nicio campanie, niciun curent, nici un motivațional despre “ca afară”. Una dintre acestea e aceea că orice român vrea cu tot înadinsul să meargă la serviciu, cumpărături sau ce-o fi, cu mașina personală. Aia cumpărată cu greuțul fiecărei zile sau cu ușorul combinațiilor, el românul vrea să se deplaseze în confortul mașinii lui, cu playlistul lui, cu navigatorul lui, cu plăcerea bordului lui plin de praf sau impecabil strălucitor. Poate că avem asta în noi din cauza frustrărilor din trecut, poate că pur și simplu așa suntem noi. Vrem să mergem noi cu mașina noastră, asta e un fapt. Nu avem cultura transportului în comun. Astea fiind spuse, orice român știe că-s prea multe mașini pentru trafic etern dimensionat pentru câteva dacii de lume ‘89. Da’ nu-i bai! Românul e adaptabil și nu există mașină în trafic dimineața, nedotată cu doza potrivită de cafea. Practic ne bem a doua cafea în trafic, aia care începe să te trezească cât de cât.
Astfel fiind gândite lucrurile, nici nu ne enervează aglomerația de dimineață, e timpul potrivit pentru cafeaua în timpul căreia iei contact cu temperatura de afară, cu știrile dimineții, iți clătești ochii cu blonda de vis-a-vis sau bunocul din dreapta, e cumva răsăritul socializării, e trezirea la o nouă zi. Și în general avem și timp, pentru că ne-am luat timp pentru asta, așa cum alții iși programează timp pentru jogging. Aglomerația de dimineață e micul nostru ritual comun, tacit. E pe de altă parte momentul uniformizării noastre, ăla pe care l-am trăit în comun pentru multe zeci de ani. În aglomerația dimineții nu mai contează dacă ești în Matiz sau Nova, sau Mercedes sau Porche. Timpul, viața, existența iau pentru câteva clipe alte dimensiuni. Cafeaua are fix gustul pe care îl știi. Gândurile pot fi asemănătoare, știrile sunt aceleași, iar muzica… ea nu știe de valori materiale.
Apoi, vine ăla grabitul, care te depășește prin dreapta sau pe trotuar, care te blochează atunci când altul te lasă sa intri pe sens, care blocheaza intersecția, care e el altfel. Nu știu sigur care e ăla, dar aș face un exercițiu de imaginație și aș spune că e cel căruia îi pute tot: aerul nu-i bun în țara asta, chelnerul nu-i amabil ca la Barcelona, croissant-ul nu e destul de fraged, masa de la terasă nu e destul de masă, așa cum era ea la Palma de Majorca, ați inteles.
Nu e despre mai bine sau mai rău, e pur și simplu despre noi. Nu suntem nici mai buni nici mai răi decât alții, doar pe alocuri diferiți. Alții “afară” își promovează diferențele. Noi, prizonierii complexelor de inferioritate dobândite, când o sa putem zâmbi “global” de ciudățeniile noastre la mijirea unei noi zile… românești?