„Procesul” risipei de talent, bani și timp la Teatrul Național Cluj

„Procesul”, așa-zis după Kafka, a văzut pentru prima oară lumina scenei la finalul lunii aprilie, la Teatrul Național Cluj, și va mai avea parte de două reprezentații și în luna mai, probabil jucate tot cu sala plină, așa cum s-a întâmplat în cazul premierei. Franz Kafka și numele celebrului său roman au umplut și vor umple în continuare sala mare a Naționalului clujean, însă, din păcate, viziunea regizorală a Mihaelei Panainte, cea care semnează, împreună cu Daniel Ilea, și dramatizarea scrierii, o golește de sens.

Lumea „Procesului”, imaginată de Mihaela Panainte, este una care oscilează între limitele stricte ale ridicolului și isteriei gratuite ale personajelor care nu ating, nici măcar o singură dată, nici măcar vag,  profunzimi psihologice, cu toate că probabil aceasta ar fi fost intenția. 

Nu este de mirare că, înainte de premiera piesei, în cadrul unei conferințe de presă, actorii au declarat aproape în unanimitate că nu le plac personajele pe care le interpretează, că nu se simt confortabil în ele, că nu se împacă deloc cu rolul care nici măcar nu știau cum va arăta într-un final, în fața publicului.


 
Kafka e doar un pretext pentru punerea în scenă a unui „proces” personal, după cum a afirmat însăși regizoarea (la aceeași conferință de presă), care i-a îndemnat pe spectatorii de teatru care vor să vadă chiar „Procesul” de Kafka, mai bine să stea acasă și să citească romanul! Așadar, numele lui Kafka și cea mai cunoscută operă a sa nici măcar nu trebuie pomenite legat de această piesă la care trebuie să ne raportăm strict ca la o creație regizorală autonomă și originală, inspirată doar din ideea unui mare autor. „Procesul” bunelor intenții teatrale a dus însă, din păcate, doar la un melanj de nimicuri artistice stridente care au transformat spectacolul într-un infern al somnului trezit doar ocazional de țipetele de pe scenă.

Scenografia acestui spectacol este compusă dintr-o instalație mecanică, din niște garduri-cuști de metal, cu scări și cu grilaje, în interiorul și în exteriorul cărora joacă actorii. Deasupra scenei este atârnat un candelabru pătrat imens de reflectoare care coboară la un moment dat peste actori și se bălăngănește a jale pentru un timp. Luminile transformă tot acest cadru într-un spațiu alb-negru-gri, cu scurte momente de oranj, ceea ce contribuie în plus la monotonia și la plictisul care te fac să-ți ții cu greu ochii deschiși. Sunetele care întregesc atmosfera sunt la fel de metalice, de un sinistru ridicol în spațiul teatral superficial al nonsensului în care orice reverberație urlă doar a nul și neavenit.

În acest spațiu, K se trezește arestat fără să știe de ce, apoi urmează un proces etern, care vrea probabil să ironizeze fin justiția judecătorească și justiția socială, dar nu izbutește, pentru că ironia reușită are nevoie de un substrat serios de inteligență, ceea ce în această piesă lipsește cu desăvârșire. Totul pare o parodie mai degrabă, o imitație neizbutită, caricaturală, a unei piese de teatru, jocul actorilor frizând bătaia de joc, parodiind în tușe groase expresiile scenice. De exemplu, biciuitorul celor doi paznici pare desprins dintr-un film erotic sado-maso  de mâna a paisprezecea atunci când îi pălmuiește peste fund pe cei doi bărbați cu chiloții-n vine, sărind ca o maimuță, cu mișcări pervers-comice, în timp ce „biciuiții” urlă la fel de fals precum procesul de biciuire, simulând orgasmic dureri atroce de fese. În toate scenele, de altfel, acest gen de imagine ridicol-sinistră este repetitivă, actorii nu interpretează personaje, ci se maimuțăresc mereu grotesc, posibil nu din vina lor, ci în urma indicațiilor regizorale. 

Durata anunțată a piesei este de o oră și 30 de minute, dar șușaneaua ține cu 15 minute mai mult, adică cu 45 de minute mai mult decât ar trebui. Un astfel de experiment teatral s-ar fi putut încadra lejer într-o oră, pentru a nu pune la încercare inutil răbdarea spectatorilor care au realizat, după maximum 10 minute, că asistau la un experiment ratat. 

În concluzie, nu vă așteptați la catharsis, la profunzimi psihologice, la subtilități onirice și filosofice la „Procesul” Mihaelei Panainte de la Teatrul Național Cluj. Piesa e „de văzut” pentru cei care vor să își formeze o vastă cultură teatrală, una din care nu pot să lipsească și exemplele solide de: „Așa nu!”. 

„Procesul” Naționalului clujean e un contraexemplu, un punct de reper negativ pentru o dramatizare a unei scrieri celebre, care a înșelat așteptările unei părți a publicului, ale acelei părți care înțelege, simte și iubește teatrul. Pentru cealaltă parte, pentru spectatorii care nu înțeleg, nu simt și nu iubesc decât să se afișeze la teatru, „Procesul” e un bun prilej de check-in pe Facebook, unul ca oricare altul! Acest tip de „spectator” va aprecia și această piesă care va fi considerată, în consecință, una cu un mare succes la public. Să nu ne amăgim, însă! Uneori, nu doar actorii joacă fals teatru, ci și spectatorii, care aplaudă, de cele mai multe ori, mecanic, fără să știe de ce, care se laudă pe rețelele de socializare că au mers la un spectacol „foarte bun”, fără să știe la ce.

Foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj

Comentarii

Bogdan

05.05.2017 09:13

Mațele de la final sugerează greața pe care o are spectatorul după ce i s-au furat trei ore din viață cu tot cu transport. Spectacolul ar fi fost un fir de păr mai bun dacă dura jumătate din timp și era jucat în studio. Dacă stai pe mijlocul sălii nu vezi 30% din spectacol din cauza stâlpilor de pe scenă în spatele cărora se joacă 50% din piesa.

Carla

08.10.2017 16:21

Madam Carla, rugamintea noastra este sa ne scutiti de comentarii tembele.

Carla

08.10.2017 22:50

Nu orice voma are valoare de comentariu. Alegatiile de non-valoare nu intra in categoria educatie - da, poate a maselor de asistati mintal din care ai incercat sa te itesti. Asa ca apreciaza bunul nostru simt, ca te-am trimis, cu eleganta inapoi. Speram ca n-am insistat si, din exces, ai patinat pana-n origini.

Adauga comentariu