„Costiel” nu are prea multă şcoală, a reuşit cumva să termine liceul la seral cu mult după ce a venit din Moldova, să se angajeze la mină. În fond ce nevoie avea el de şcoală? A făcut 12 clase aşa ca să nu râdă de el colegii că nu are măcar liceul. Oricum nu a învăţat nimic. Pe vremea lui Ceauşescu îţi dădeau Bacalaureatul şi dacă nu voiai. Totul era să te prezinţi la examen. De la 18 ani de când a plecat de acasă nu a făcut decât să încarce şi să împingă vagoneţi pe galeriile strâmte ale minei. Intra în şut, muncea acolo cam două-trei ore. Era bine, mai dormea, juca o carte cu ortacii, făceau glume proaste între ei. Şutul trecea repede. În drum spre casă intra la o „cinzacă”… Două, trei… Cine le mai număra după a patra. Facultativ înainte să ajungă în pat îi mai trăgea două scatoalce soţiei. Nu că ar fi făcut ea ceva, doar aşa, preventiv. Să fie! Copiii trebuie să fie şi ei pe undeva pe aproape, dar nu e treaba lui, doar de aia s-a însurat cu „Marişâca”. Să-i facă şi să aibă grijă de ei. Cresc ei ca buruienile pe lângă casă. A doua zi o lua de la capăt. Autobuzul spre mină, masa caldă, şutul cu muncă de două–trei ore din opt, ieşirea din mină, popasul la cârciumă, altoirea Maricicăi, somn şi o nouă zi… Acelaşi program.
„Marişâca” a venit din Moldova după iubitul ei din copilărie, „Costiel”. Ce bine se înţelegeau ei când erau copii. El a plecat la muncă la mină să câştige bani mulţi, să-şi facă o casă frumoasă. Copiii pe care au să-i facă trebuie să-i trimită la şcoală, că ei nu au avut parte, dar măcar cei mici să înveţe să le fie puţin mai bine în viaţă. Două zile pe lună „Marişâca” era într-adevăr fericită. La plată şi la avans. Costiel îi aducea acasă câte ceva din salariul mare de la mină. Putea şi ea să cumpere de mâncare şi ceva haine pentru cei mici. Restul lunii era destul de tristă. Dimineaţa trimitea copiii la şcoală. Nu era uşor pentru că nu le prea plăcea să înveţe. Apoi începea munca prin casă, făcea mâncare, curăţenie, spălat călcat. Luase în spatele blocului o bucăţică de teren unde şi-a făcut o grădină şi un coteţ de găini. Seara cădea frântă de oboseală. De multe ori nici nu-şi mai amintea de scatoalcele „drăgăstoase” ale soţului turmentat.
După 1989 minele s-au închis. „Costiel” a rămas fără serviciu. Nu a apucat să iasă la pensie ca vecinul de scară. Mai avea nevoie de vreo doi ani. Şcoală nu are! Altceva decât să împingă vagoneţi nu ştie. „Marişâca” s-a angajat la „italian” pe un salariu de nimic. Între timp se ocupă şi de copii care au crescut şi s-au cam golănit. Mai au şi grădina din spatele blocului de care tot soţia se ocupă. Nostalgic după vremurile bune, „Costiel” mai trece pe la cârciumă, dar nu atât de des. Când mai prinde ceva de lucru cu ziua. Tot răul spre bine, aşa soţia a mai scăpat de scatoalce. De fapt „Costiel” şi „Marişâca” nu mai au aproape nimic în comun. Un singur lucru îi mai uneşte, votul pentru USL şi speranţa că va ieşi şi „Costiel” odată la pensie să primească ceva bani de la stat, să treacă mai des pe la cârciumă… Că ce dor îi e Marişâchii de scatoalcele de altădată!