Povestea actorului Silvius Iorga, sau când un mim iubește scena

Silvius Iorga, ,,copilul infernal” sau ,,actorul zburător”, așa cum a fost poreclit de doi mari regizori, e un artist înnăscut, ce de 10 ani încântă spectatorii clujeni pe scena Naționalului, unde, de-a lungul timpului, a putut fi urmărit în zeci de piese. 

Într-un domeniu cum este cel teatral, unde e greu spre imposibil să mai aduci o inovație, să faci ceva ce nu s-a mai făcut, Silvius Iorga a reușit, prin spectacolul lui, ,,Când un mim iubește luna” să introducă în repertoriul Teatrului Național un spectacol inedit de pantomimă, poate singurul de acest fel din țară. După zeci de ani în care arta mimului a căzut în desuetudine și-n uitare, actorul a resuscitat această artă pierdută, reînsuflețind-o inovativ, pentru că mimul îndrăgostit de lună își depășește ușor condiția, făcând tranziția spre clovn.

Silvius e un actor tânăr, de 30 de ani, cu o mentalitate preluată din ,,vechea gardă”, fiind crescut în spiritul unui adânc respect față de actul artistic, față de scenă, de cei nevăzuți din spatele ei, și față de spectator. E un tânăr exuberant, foarte vioi și expansiv, ce vorbește cu însuflețire, cu emoție și cu vie considerație, despre viața sa, ce s-a suprapus, încă din copilărie, cu viața scenică.

Născut la ,,fabrica de copii” Stanca și crescut în spiritul respectului față de scenă

Silvius Iorga e clujean ,,get-beget”, printre puținii clujeni neaoși de la Teatrul Național Cluj, fiind născut la Stanca, ,,la fabrica de copii” - descendent al unei familii de artiști. Bunica sa, Vasilica Iorga, a fost actriță în București, iar bunicul, balerin, i-a inspirat de mic pasiunea pentru scenă, ducându-l mereu la teatru, operă sau balet:

,,Bunicul mi-a inspirat atracția asta spre artă, care mi-a intrat în sânge de mic, și m-a învățat ca și spirit în vechea gardă – tind să cred că e o diferență între mine și percepțiile mele despre teatru și cei de vârsta mea și mai mici un pic; sunt niște reguli nescrise pe care mulți le-au uitat, de exemplu, respectul de la cel mai mic, până la cel mai mare om din teatru, să saluți la fel pe toată lumea și să tratezi cu respect oamenii din jurul tău, care lucrează pentru tine, de fapt. Apoi, respectul față de scenă, dar un respect așa, adânc, ca și cum intri în biserică, pentru că teatrul nu e atât o instituție, cât un loc unde creezi și îți lași o parte din suflet.

De fapt, cred că asta e una dintre ramurile cele mai complexe ale artei, noi actorii mai și dansăm, mai și cântăm, și atunci lăsăm mai mult pe scenă din sufletul nostru, decât alții. Investești energie și gândire multă.”

A jucat la Teatrul Național din al doilea an de facultate

Silvius a urmat Liceul de Coregrafie, absolvind chiar în prima generație a secției de teatru, la profesorul Bucur Stan, pe care îl vedea pe atunci jucând în spectacolul ,,Zbor deasupra unui cuib de cuci”, în Ruckly, același rol pe care l-a interpretat mai apoi și el.

La facultate a intrat din prima, la clasa lui Cornel Răileanu și Cristina Pardanschi, iar, în 2007, după licență, a avut deja o a treia colaborare cu Andrei Șerban, pentru piesa ,,Spovedanie la Tanacu”, ce s-a jucat la Teatrul La MaMa, în New York, unde Silvius a participat timp de o lună, în cadrul Academiei Itinerante a consacratului regizor.

A doua zi după ce  s-a întors din New York, Silvius s-a și angajat la Teatrul Național, unde juca de altfel din 2004, din al doilea an de facultate. Cel care i-a inspirat anii de pregătire a fost Cornel Răileanu, pe care îl urmărea, atât la cursuri, cât și pe scena, unde a avut ocazia să și joace împreună cu profesorul său:

,,Am învățat foarte multe ascultându-l pe Cornel Răileanu și văzându-l cum joacă, fiindcă una e să ți se zică foarte multe la cursuri și alta să furi meserie. Am avut norocul și ocazia în 2007 să joc cu el în rol principal în ,,Don Juan în Soho”, el era Don Juan și eu sluga lui, un fel de adaptare modernă a lui Don Juan, a lui Moliere. A fost prima oară când am jucat cu profesorul meu pe scenă, un actor  deosebit, ce anul trecut a luat UNITER-ul.”

,,Copilul infernal”, distribuit în roluri de compoziție, în  general ciudate sau foarte grele

Jucând la Teatru din al doilea an de facultate, Silvius ajungea rar la școală, fiind distribuit în piesă după piesă. A început cu ,,Mansardă la Paris cu vedere spre moarte”, în regia lui Radu Afrim, unde a fost propus de către  profesorii săi de an, pentru a lua locul unui alt actor, ce nu a mai putut juca. Au urmat o serie de spectacole în regia regretatei Mona Marian, de la care a învățat multe despre teatru, și care îl vedea pe tânărul actor drept ,,copilul infernal”:

,,La un moment dat am întrebat-o, la al treilea sau al patrulea spectacol, la care am jucat la ea: «Mona, de ce fac același rol la tine, dar în alte spectacole?» Și ea a zis: «Eu te văd pe tine ca și pe copilul infernal!»

Ea folosea mult teatrul vizual, se folosea foarte mult de vizualitate și de expresiile actorilor în teatrul ei, și de fizionomie, și de costum, de imagine, și atunci asta era imaginea ei despre mine, așa mă vedea, ca pe un copil cu părul în flăcări - de foarte multe ori aveam părul făcut roșu și machiajele și costumele ciudate, până la Zenobia, în care am schimbat un pic, că mai crescusem și eu și m-am maturizat și am jucat țiganul cu vioara, din nou cu Cornel Răileanu și cu Cristian Rigman.”

Unul dintre rolurile preferate ale actorului a fost  Alessandro de Medici, din ,,Machiavelli: Arta terorii”, un rol care i-a dat o mare libertate de exprimare, Silvius fiind fascinat și în viața reală de familia ,,de Medici”, personajul jucat de el fiind singurul din această familie care nu a investit bani în artă, ci într-o închisoare-fortăreață; un tip inteligent, ce a ajuns Duce de Florența la doar 17 ani:

,,A fost un personaj foarte apropiat de vârsta mea, primul personaj negativ pe care l-am jucat, și am descoperit o chestie în care cred și pe care o susțin în continuare, faptul că oamenii buni  la suflet pot să joace personaje negative cu mult mai mare ușurință.”

Silvius își definește bunătatea sufletească prin faptul că în general preferă să îi asculte pe alții, decât să se plângă, el încercând să ajute cât poate, și pe scenă, și în afara ei.

Un alt personaj la care  actorul ține foarte mult a fost Stasik, din ,,Noaptea Walpurgiei”, în regia lui Mihai Măniuțiu, un fel de ,,Zbor deasupra unui cuib de cuci”, varianta rusească, poveste în care interpreta un tânăr alcoolic. Silvius  a avut foarte multe roluri de compoziție și a jucat mulți copii cu probleme, ca în ,,Purificare”, piesa regizată de Andrei Șerban, unde juca un copil de 18 ani, cu probleme de exprimare. A interpretat în general roluri ciudate și foarte grele:

,,Cred că cel mai bun exemplu e în «Cântăreața cheală», unde joc Arlechinul, personaj inventat de către regizor, un personaj care stă nemișcat o oră jumate în mijlocul scenei, în timp ce celelalte personaje joacă pe lângă tine – e un test de răbdare și anduranță fizică și psihică: după 15 minute, parcă intri într-o transă, e foarte greu de descris, de la amorțirea piciorului, până la... te gândești la cosmos și simți cum îți cade o picătură de transpirație pe toată fața și o simți milimetru cu milimetru, și tu trebuie să stai nemișcat și să exiști, să fii totodată pe scenă, pentru că pe scenă nu poți să furi, lumea te vede, spectatorii nu sunt proști deloc, publicul nu e prost – e subiectiv, dar nu e prost.”

Printre regizorii dragi, cu care i-a plăcut să lucreze, Silvius îi enumeră pe Mona Marian, Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu și Cristian Nedea, regizorul Andrei Șerban, pentru care a jucat în trei piese, influențându-i decisiv cariera.

,,Când un mim iubește luna”

Silvius Iorga are un one-man show, în Studio Art Club, ,,Când un mim iubește luna”, spectacol pe care l-a realizat acum doi ani, cu ajutorul lui Dragoș Pop:

,,Foarte multe dintre ideile pentru acest spectacol mi-au venit de la el, și îi mulțumesc foarte mult. Am apelat la el și i-am cerut autorul pentru că știe foarte multe despre arta mimului, e un om foarte citit, tot timpul am avut impresia că e un dicționar ambulant și am vrut să demonstrez că după zeci de ani în care această artă a mimului a fost pe cale de dispariție, poate fi acum reînsuflețită prin acest spectacol care un pic depășește condiția mimului și îl transformă într-un mim impus – e tranziția de la mim înspre clovn, pentru că mimul clasic al lui Marcel Marceau nu folosește obiecte.

Mimul meu e un fost mim, care a avut o viață de mim înainte și care ajunge să se îndrăgostească de Lună și folosește tot felul de obiecte. L-am jucat un an jumate singur, după care, anul ăsta, l-am reluat – pentru că așa e când creezi ceva nou, când vrei să resuscitezi o artă pierdută, o redescoperi pe parcurs – și am inclus în spectacol două fete foarte talentate, Luana Șeu și Andrada Oltean, eleve la Liceul de Coregrafie, la secția de teatru. 

Ele completează spectacolul și reprezintă puritatea pierdută a mimului; fetele intră îmbrăcate în mim, una cu o mască albă și una cu o mască neagră și te introduc cumva în atmosfera asta de pantomimă, pe care o desființează mimul meu impur, prin faptul că are obiecte, muzică – muzica anilor '30, de când se făcea pantomimă, dar remasterizată, genul Electro Swing – și mimul într-un final își fabrică o rachetă și ajunge la Lună; e singura chestie care i-a mai rămas, și îi scapă un cuvânt (mimul nu are voie să vorbească): Luna.”

Piesa e o parodie bine intenționată, la adresa unei arte pierdute, pe care Silvius Iorga a transformat-o, intenționând pe viitor să intre mai adânc în acest concept, printr-un nou și inedit spectacol.

E greu să aduci o inovație în teatru la ora actuală, să faci ceva ce nu s-a mai făcut, iar Silvius consideră că prin această piesă  a făcut ceva ce nu s-a mai făcut de foarte mult timp. E poate singurul spectacol de acest gen din repertoriul unui teatru național din țară, pentru că actorii nu se încumetă ușor la astfel de reprezentații.

,,Eu cred că teatrul e una dintre cele mai grele meserii”

Silvius definește meseria sa drept una dintre cele mai grele, ,,în primul rând pentru că trebuie să-ți asumi responsabilitatea acestei profesii, și tu te maturizezi odată cu ea, și ea o dată cu tine, și lumea te uită după ce nu mai ești pe scenă, nu e ca în film, să te  țină minte”.

Pentru Silvius teatrul e o meserie care imită viața aproape la perfecție, similar cu filmul, numai că în teatru, unde nu ai duble, trebuie să fii bun și să dai aceeași senzație și același sentiment, de fiecare dată când joci – lumea vine să te vadă, și actorul trebuie să fie bun indiferent de starea sa de moment:

,,Eu zic că e o meserie grea, pentru că lași foarte mult din tine, mie personal mi s-a întâmplat chestia asta: la un moment dat am avut impresia că petrec mai mult timp prefăcându-mă că sunt altcineva, și nu mă regăseam pe mine, și parcă a trebuit să mă spăl pe față, și de-asta mi-am făcut acest one-man show, să mă regăsesc cumva și pe mine în artă. Parcă te pierzi tu pe tine ca om, și trebuie să delimitezi foarte  bine meseria de viață. Și vârsta asta de 30 de ani e o vârstă critică, în care se schimbă și se maturizează, se conturează mai bine, și ideile, și stările de suflet, și percepțiile față de lumea exterioară și față de artă în  general.”

,,Un actor știe când o piesă e mai bună ca alta, dar trebuie să le trateze ca fiind foarte bune toate”

Silvius consideră că arta și cultura, la fel ca și sănătatea și educația, sunt pilonii unei națiuni, stâlpii de bază ai acesteia, dar în aceste domenii, românii, din punct de vedere financiar, stau cel mai prost, aici fiind investiți cei mai puțini bani.  Fiindcă e convins că arta și cultura dau esența unui popor, actorul simte acut responsabilitatea actului creator din teatru:

,,Responsabilitatea asta cumva o simți, la nivel micro: ești pe scenă, ești responsabil pentru ceea ce joci, și un actor știe când o piesă e mai bună ca alta, dar trebuie să le trateze ca fiind foarte bune toate, pentru că nu jucăm pentru noi, jucăm pentru oameni, și poate spectatorilor le place un anumit spectacol, neavând neapărat preferințele noastre - oamenii au gusturi diferite.”

Silvius mai remarcă și faptul că Teatrul Național Cluj are un statut privilegiat în ceea ce privește publicul, pentru că, fiind situat într-un oraș studențesc, 70% din public este format din studențimea Clujului, care se reîmprospătează în fiecare an: ,,De aceea avem public mult.”

Actorul trebuie stimulat și financiar

,,Punctele slabe în teatru sunt lipsa de bani, de fonduri și salariile mici”, constată actorul, ce consideră că artiștii trebuie stimulați, nu doar sufletește, ci și financiar:

,,Eu am observat o chestie, așa, de 10 ani de când joc, că un actor, dacă e stimulat și financiar, pe lângă stimulul sufletesc, dă randament mult mai bun – ăsta e unul dintre marile lipsuri.”

Un punct forte ar fi dat de tehnica de scenă, ce, de câțiva  ani, a fost semnificativ  îmbunătățită, Teatrul investind mai mult în echipamente de iluminat, de sunet, întregul eșafodaj al unui spectacol presupunând o mică industrie, servită de o multitudine de oameni, ce își merită și ei aplauzele, la fel ca actorii, cărora le potențează munca:

,,Teatrul produce și costume, și decor. Mai nou se apelează la externalizarea acestora, mai ales pentru spectacolele moderne, unde se fac la comandă, dar, pentru un spectacol clasic, sau de epocă, istoric, e bine să se folosească resursele pe care le are teatrul.

Noi depindem de foarte multă lume, pantofari, croitori, costumieri, cei de la machiaj, perucherie, sunt o grămadă de oameni care lucrează pentru noi, ce sunt în spatele culiselor și își merită și ei aplauzele, nu numai noi, care ne închinăm în fața publicului, la sfârșitul unei piese. 

Și de-asta eu aplaud și susțin foarte mult și m-am implicat foarte mult în ultimii ani în evenimentul Ziua Porților Deschise, care se ține în 27 martie, și fac tururi cu oamenii prin teatru și țin mult ca oamenii să afle ce se întâmplă și în spatele scenei.”

,,Dacă nu îmi vine cineva drag în public, îmi aleg un om, și pentru el joc”

Silvius Iorga e convins că Teatrul Național Cluj e unul dintre cele mai productive teatre din țară, având în jur de 7-8 premiere pe stagiune și peste 50 de spectacole în repertoriu, cam 20 de reprezentații pe lună, și asta în condițiile în care în aceeași clădire funcționează și Opera Națională.

Actorul consideră teatrul o meserie frumoasă, ,,care  nu se face în oglindă, pe care nu trebuie să o faci pentru tine, ci pentru oameni, pentru public, ei fiind cei mai importanți de fapt, și pentru ei trebuie să joci”:

,,Mie dacă nu îmi vine cineva drag în public, îmi aleg un om, și pentru el joc – asta e o chestie a mea, și la aplauze,  pentru el îmi iau aplauzele, și dacă văd că aplaudă și i-a plăcut, scopul meu e atins.”

Un actor dependent de adrenalină, ce ,,va zbura” pe scenă

De mic, Silvius schiază și se cațără pe stânci, iar în timpul facultății a fost angajat și la Salvamont. Pasiunile sale extra-teatrale îl ajută să iasă după spectacole din pielea personajelor în care intră pe scenă:

,,A fost o pasiune care cumva m-a menținut, e bine când ieși din teatru să lași acolo ceea ce se întâmplă în teatru, e bine să te dezlipești, pentru că dacă nu, riști ceea ce riscă foarte mulți actori, să devii actor în viața ta personală, să joci teatru în viața de zi cu zi, să fii actor și pe stradă, și în  baruri.”

Silvius se caracterizează drept o persoană jovială – un om vesel și bucuros, ce se bucură de existență și căruia îi place să își trăiască viața intens, fiind și un pic dependent de adrenalină (pe care i-o oferă și escalada sportivă), plăcându-i să forțeze puțin limitele, să fie pe muchie de cuțit:

,,Dar cu timpul te potolești, eu zic că m-am mai potolit și cred că o să mă potolesc, pe măsură ce trece timpul, tot mai mult.”

Dacă Mona Marian l-a definit drept ,,copilul infernal”, în viziunea lui Andrei Șerban, Silvius Iorga e ,,actorul zburător”:

,,Mi-a zis că sunt actorul zburător, în sensul că el așa a avut o predicție, că spre maturitatea mea scenică, lumea când mă va vedea ca actor, va avea senzația că eu zbor pe scenă – eu pun foarte mult suflet și îmi iubesc foarte mult meseria.”

Adauga comentariu