Ajungi la teatru într-o seară înghețată de iarnă. Se joacă o nouă premieră inspirată din cazul Alexandrei Măceșanu. „Nu mai ține linia ocupată”, de Alexandra Felseghi. Un text nou, după o poveste tragică arhicunoscută, scris la cald, probabil necorectat la rece. Numele tinerei regizoare Adina Lazăr nu îți spune nimic. Nu s-a consacrat încă, în mintea ta, ca alți regizori al căror nume îți creează din start așteptări pozitive. Distribuția promite, dar și actorii buni sunt buni, când au ce să joace. Spectacolul e lung, o oră și 45 de minute. Te așezi pe scaunul incomod, începi să te foiești, să îți cauți poziția. Sala e plină, în condiții de pandemie. Zumzet, apoi…
Se ridică cortina. Scena austeră, luminile stridente încep să înăbușe forfota ușoară din sală. Ochii se ciulesc la auzul primelor replici, urechile încordate nu mai percep altceva decât vorbele tăioase de pe scenă. Se instalează, în Sala Mare a Naționalui clujean, un dramatism sticlos, dens, unul care te îngheață și te lipește de scaun, care te face să respiri cu grijă, ca nu cumva sunetul respirației tale să altereze puritatea dramei care vine, curată, dinspre scenă.
Piesa dă viață, în paralel, traumelor unor personaje, cu o poveste la început disparată, care apoi însă se întretaie. Te obligă să trăiești drama fetei traficată sexual de un pește care o manipulează sub pretextul unei iubiri toxice, singura pe care victima de o viață a abuzurilor o poate cunoaște, și drama părinților victimei al cărei viitor a ars într-un butoi. Cele două povești se întâlnesc pe scenă, se joacă și separat, sunt sfâșiate prin corul care strigă naiv nedreptatea lumii. Spectacolul este creat din cadre cinematografice, trecerea de la focusul exclusiv pe victimă la cel pe abuzatori, apoi la cor, apoi la interacțiunea victimă-abuzator, realizându-se într-o clipită, natural, fără ruperi de ritm. Cadre diferite se succedă ca într-un film care te țintuiește de scaun, ca într-un carusel al groazei.
Pentru că groaza, teroarea și abuzul monstruos nasc personaje pe o scenă care nu este similară vieții, ci care întruchipează viața reală. Vedem, în fața noastră, cum oamenii sunt boxați cu mănușile „iubirii”, cum victimelor le este indusă acceptarea unei sorți pentru care sunt manipulate să-și asume vinovăția, vedem cum nevoia de iubire ne transformă în victimele celor care „se sacrifică” să ne dea otravă cu dulceață, pe care o plătim scump, vedem cum, imediat după ce acceptăm „iubirea” unor neoameni, primim în plexul inimii întreaga lor dezumanizare.
După aproape două ore de transfigurare, de trăire cu sufletul la gură a realității teatralizate, singurul gest firesc e cel de a te ridica din scaun și de a-i aplauda sincer pe actorii care au trăit în fața ta ceea ce, în anii trecuți, victimele care au inspirat spectacolul au trăit aievea, la momentul acela neștiute și neînțelese de nimeni.
„Nu mai ține linia ocupată” e un spectacol care merită aplaudat la patru mâini, dar fără zâmbete pe buze. După încheierea aplauzelor, ar trebui ținut un lung moment de reculegere. „Nu mai ține” rămâne scris pe butoaiele peste care se coboară cortina, o cortină care delimitează un monument teatral in memoriam victimelor nerăzbunate de instituțiile unei societăți abrutizate.
Spectacolul mai poate fi urmărit în 9 și în 27 ianuarie. E o felie de sensibilitate care nu trebuie ratată, fiind un moment rar în care viața și scena se contopesc organic atât de profund încât o distincție între cele două nu mai poate fi făcută.
Foto: Nicu Cherciu, Teatrul Național Cluj