Pe cine mai ucidem de sărbătorile astea?

Sigur nu va fi un afront impardonabil și nici măcar vreo revelație pentru cineva, dacă voi scrie acum că suntem un popor supus până la milogenie, învățați din vremuri ancestrale cu capul plecat și pupatul inelului și că maximul nostru de exteriorizare a frustrării a fost otravirea fântânilor și arderea holdelor. Ne place în subsidiar să credem că neviteji fiind, am rezistat cumva grație unei forme aparte de șmecherie. Pe vremuri era și-o vorbă: românul nu piere nici pe mare pe câteva scânduri. Găsește el o sârmă pe undeva să facă o plută.

Câteodată, rareori, orgoliul îngropat adânc în mamaligă s-a întâmplat să explodeze. Românul știe un lucru sigur de la care nu-l clintești niciodată. Pentru faptul că el e sărac, chinuit, umilit, rupt în dos, e întotdeauna vinovat cineva care n-are nicio legătura cu el. De vină sunt cei care conduc, indiferent cine ar fi aceia. De la faptul că n-are butelie, că e covor de semințe în fața blocului, că e gheață pe trotuar, până la faptul că e obligat sa dea taxe la stat, că medicii “cere” plic, ca învățătoarea zbiară la copii, că angajatorul îl tratează ca pe o slugă, despre orice ar fi vorba, alții sunt de vină, niciodată nu simte vreo implicare. Între două burți de bere și-o palmă casnică peste gura nevestii, românu’ injură plămânos guvernarea. Oricare, că doar toți sunt o apă și-un pământ.

 Am scris truisme până acum? Sigur că da. Doar că toate aceastea sunt folosite într-un cerc penibil de previzibil de cei care asează din timp în timp piesele pe tabla de joc. Culmea este ca deși știti cum funcționează schemele, vă lăsați mereu luați la cacialma. Odată cândva, rareori, se întâmplă câte un miracol și frustrarea acumulată în noi ne face să ne îmburicăm. Neavând însă exercițiul analizei și al dialogului, recte nici pe cel al normalității noi nu ne încurcăm în catifele, îi exterminăm pur și simplu pe cei pe care îi considrăm responsabili de nefericirea noastră. În speranța tâmpă și sumbră că într-un fel cei care vor veni ne vor da Nirvana cea cuvenită Grădinii Maicii Domnului care ne credem în secret sau mai putin secret a fi , prin meritul de născare pe aste plaiuri.

Pe cine mai trebuie să ucidem acum? Trebuie să ucidem o revoluție și pe toti cei care, numărabili pe degetele de la o mână, au avut curajul cândva să fie altfel decât seva. Puteți s-o ucideți liniștiți, dar să dormiți chinuiți și fără vise cu gândul că Lucian Matiș și încă 1115 oameni uciși atunci, au murit nu din cauză că se săturaseră de dictatură și voiau o țară liberă, ci pentru că se opuseseră justiției, rigorilor și normelor comuniste. Trăim un prezent în care masa amorfă înghite impuritățile, iar vremurile noi n-au nevoie de eroi. În orice caz, nu de acel tip de eroi. E vremea lozincilor și a clișeelor. E vremea când amorful uniformizează. Nimeni nu mai dă două parale pe studiu, cercetare, istorie, problematizare, gândire logică. E vremea în care intelighenția nației băloșește la zicerile/scrierile unor personaje ambigui, care n-au demonstrat nimic în existența lor tristă. E vremea în care luptătorii anticomuniști sunt plasați exact acolo unde i-au încadrat torționarii lor, la indicele-deținuți de drept comun. E vremea în care torționarii celor care au avut grai într-o vreme de muțenie absolută, sunt ridicați la rang de eroi, pentru meritul de a servi cauza timpurilor prezente.

Cum ar fi ca peste ani să realizați că ciuma nu trebuie sa fie neapărat roșie? Că ea poate lua diferite forme și culori cu care voi v-ați jucat infantil, ați defilat și v-ați făcut expoziții cu ele? Și cât de trist v-ar părea să vă fie frică s-o spuneți undeva, aici, cândva, poate nu prea departe în timp? Am avut atât de puține momente de grație în decursul istoriei noastre încât e absolut fascinant de facil să le ucidem pe toate. Prin noi înșine. Semințele ni le dau alții, dar covorul sublim de resturi îl facem noi...

Caterinca va ramane forever. Ca și speranța găsirii bucății de sârmă universal salvatoare.

Adauga comentariu