Cu ochii pe sondaje, unde stă extrem de confortabil, Partidul Naţional Liberal îşi joacă zilele acestea cartea ajungerii la Putere (necondiţionată de numărul mic de parlamentari pe care-i are acum) şi va forţa alegeri anticipate. Chit că şansele sunt minime, este un joc de imagine şi de forţă neîntâlnit până acum. PNL câştigă imagine prin asumarea a trei teme (populare printre alegători, impopulare restului de partide politice aflate în Parlament): alegerea primarilor în două tururi de scrutin, desfiinţarea secţiei speciale de investigare a magistraţilor şi desfiinţarea pensiilor speciale (bine, nu pentru toţi, ci pentru cei mai puţini speciali decât securiştii şi procurorii).
Şi cum reacţionează Partidul Social Democrat la acest jihad politic? Prin calcule meschine în interesul liderului interimar, care pare să fie mai mult Ciolacul de salvare al ideilor preşedintelui Iohannis şi nu al propriului său partid. Din Cluj aşa se vede disperarea cu care Ciolacu încearcă să-i re-impună (în ciuda prevederilor statutare) pe traseiştii de 5 zile Nasra şi Itu: că a cam vândut PSD şi l-a predat securiştilor lui Iohannis (nu de alta, dar dacă nu e cuminte şi nu se conformează, îi trimit “băieţii” imagini cu fostul lider şi soarta de care a avut acesta parte). Poate vă întrebaţi de ce nu prea se aude muzicuţa nici unui greu din PSD (care, fie vorba între noi, au cam fost traşi în piept de Ciolacu cu o conducere colectivă, atunci când au mazilit-o pe Dăncilă), deşi începe să se cam simtă toxicitatea individului? Păi, aici este tragedia oricărui partid politic din România.
Partidele politice nu se pot reforma. Degeaba încerci, partidele politice se hrănesc doar cu rahat, aşa că numai politicienii care au muşchii masticatori cei mai dezvoltaţi şi stomacul rezistent ajung să le conducă. Întotdeauna va exista ceva care să-i împiedice să se reformeze: o obligaţie, o atenţie, un acum nu este momentul. Ceva. Orice încercare de reformă se va lovi de câte un şmecheraş care are nevoie chiar acum de voturile unor nemernici să-şi rezolve problemele personale şi de gaşcă.
Oamenii mărunți (intelectual, spiritual, profesional) au nevoie doar de pigmei în jurul lor ca să-şi dovedească măreția. Aceasta este trista poveste a reformei clasei politice din România. Oamenii de bună credinţă nu au ce căuta în această poveste. Naivitatea, principiile şi idealurile nu au ce căuta în această poveste despre cum se creează cadrele de conducere ale partidelor politice. Peste tot vedem o întreagă şleahtă de politicieni cu vechime în jurul cărora nu cresc decât buruieni.
Liderii politici (de la cel mai amărât primar, până la cel mai răsărit preşedinte de partid) preferă să fie slujiţi de idioţi şi lingăi. Puterea politicienilor stă în capacitatea acestora de a-şi promova şoferii, cărătorii de servietă şi palton, amantele şi neamurile în sinecuri plătite din efortul bugetar public. Dacă ar fi cinstiţi şi-ar plăti lingăii din buzunarele proprii – dar aceşti indivizi confundă viaţa publică cu viaţa personală, aşa că şi bugetele publice sunt considerate bugete personale. Sunt la putere, aşa că, “ciocul mic!”
Ce să reformezi când de jur împrejurul “şefilor” de conjuctură ai partidelor sunt numai indivizi depersonalizaţi, care ştiu doar poziţia preş la picioarele stăpânului? Asta până când stăpânului i se trage preşul de sub picioare şi aflăm (cât curaj!) de la preş că îi cam puţeau picioarele.
În România se fură de la vlădică la opincă, că fiecare fură că şi ceilalţi au furat. Pedepsim Ţara, hoţind-o, în loc să-i pedepsim pe hoţi. Nimic nou în politica românească în afară de culoarea şi numele partidelor. Cine apucă îşi subordonează partidul şi politica acestuia interesului personal. Calcă pe cadavre, îşi vinde colegii numai să prindă el un mandat sau să-şi îngroaşe conturile personale. Este şef şi poate. Până apare un alt şef. Şi tot aşa, partidele politice româneşti o ţin numai într-o “reformă”. Dar aceste reforme ne dor. La calitatea vieţii, la buzunare, la lipsa de viitor şi de perspective.
Aceşti politicieni sunt Răul României, nu “mai mare” sau “mai mic”, ci Răul absolut. Nici o persoană de bună credinţă nu poate penetra “sistemul” decât eventual printr-o conjunctură favorabilă. Şi, dacă nu se dovedeşte că poate fi şantajat cu ceva, adus la numitorul comun “preş” (când i se spune că aşa trebuie să fie), doar pentru puţin timp. Cum vă ziceam, orice încercare de reformă se va lovi de câte un şmecheraş care are nevoie chiar acum de voturile unor nemernici să-şi rezove problemele personale şi de gaşcă.
Şi, gata!